„Tămădău, Tămădău! Un nume care-mi răsună neîncetat în minte încă din fragedă copilărie. Un nume despre care ai mei vorbeau cu durere și tristețe, uneori în șoaptă, alteori tare, pentru ca să fie auzit. Un nume al cărui sens, puțini, foarte puțini, îl înțelegeau înainte de 1989. Un nume care a schimbat viața familiei mele. 14 iulie 1947 – teribila înscenare de la Tămădău.
Se împlinesc azi 72 de ani. Mama mea, Lia Lazăr-Gherasim, a scris un articol tulburător despre acel moment, pe care am să-l redau an de an, deoarece reprezintă ceea ce avem nevoie cu toții, pentru a ieși dintr-un întuneric din care nu am ieșit încă în totalitate”, scrie, pe pagina sa, Ion-Andrei Gherasim, nepotul lui Ilie Lazăr, erou român, cel mai tânăr semnatar al Marii Uniri, arestat de comuniști la Tămădău.
Partidul comunist s-a impus și a proliferat prin cultul crimei. Știa că oamenii nu vor renunța la credințele, proprietatea și idealurile lor, în schimbul unei dogme false venită de nicăieri, decât dacă le sunt distruse reperele morale și culturale. Ceea ce Marx și Engels numeau „doborârea violentă a întregii orânduiri sociale de până acum” era de fapt, operarea unor mutații catastrofale asupra genomului uman.
Răutatea, înșelăciunea, răspândirea vrajbei, infiltrarea, jaful, eliminarea și controlul au fost întotdeauna trăsăturile partidului comunist. Înscenarea, complotul, teroarea și distrugerea rivalilor sunt modurile prin care acesta acționează. Modul său de viață. Partidul nu ar fi putut stăpâni oamenii dacă aceștia gândeau cu mintea lor și aveau valori în care credeau. De aceea, primele lucruri pe care le-a făcut după loviturile de stat prin care a preluat puterea politică, a fost să distrugă cultura și să execute elitele din toate domeniile.
Înscenarea de la Tămădău, care a dus la arestarea (și apoi la moartea) unor dintre cei mai valoroși oameni politici (Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ilie Lazăr) a fost o conspirație a Ministerului de Interne controlat de comuniști, pentru anihilarea opoziției și instalarea partidului comunist (PCR), drept partid unic.
După falsificarea alegerilor din 1946 și crearea unui parlament și guvern aservit (condus de Petru Groza, omul rușilor), comuniștii căutau pricini partidelor istorice (PNȚ, PNL) pentru a le elimina complet de pe scena politică. Asta după ce, cu un an înainte, pe 24 februarie 1945, puseseră la cale o demonstrație violentă, infiltrată de agitatori bolșevici care au tras asupra armatei și civililor, ocazie cu care URSS a trecut peste Rege și a impus României, prin forță, guvernul comunist Groza.
De fapt, începând cu „acel nenorocit 28 iunie 1940” (cum îl numea Goma), când Basarabia a fost cedată rușilor, și până în 1947, când l-au izgonit pe Rege, PCR, monitorizat de Moscova, s-a folosit de toate instrumentele răului pentru a se instala.
Complotul de la Tămădău din 14 iulie 1947 face, astfel, parte dintr-un întreg şir de comploturi care au avut că scop nu doar suprimarea oricărei opoziţii din calea bolşevizării României, ci și îngroparea adevărului, prin compromiterea și lăsarea în uitare a celor care au făcut istoria adevărată.
În spatele operaţiunii au stat reprezentanţii Siguranţei Statului, infiltrată şi condusă de agenţi sovietici, ale căror scenarii au dus la arestarea liderilor Partidului Naţional Ţărănesc şi desfiinţarea formaţiunii politice.
“Fruntaşii politici naţional-ţărănişti arestaţi la Tămădău au fost acuzaţi de trădare de patrie. În realitate, membri marcanţi ai PNŢ, în frunte cu Ion Mihalache, la iniţiativa lui Iuliu Maniu, au încercat să părăsească clandestin ţara, pentru a forma un guvern românesc în exil, după model polonez, cu scopul de a informa Occidentul asupra ororilor ce se petreceau în ţară, care se îndrepta cu paşi repezi spre un regim comunist totalitar”, susţine istoricul Marin Pop, într-un articol publicat în revista “Caiete Silvane”.
Procesele înscenării şi anihilarea elitei politice româneşti
A urmat apoi, între 29 octombrie şi 11 noiembrie 1947, așa-zisul proces al lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Ilie Lazăr și Nicolae Carandino. Maniu și Ilie Lazăr sunt doi dintre cei care au înfăptuit Unirea, în 1918, dar au fost etichetați „trădători de țară” și acuzaţi de activitate “trădătoare şi conspirativă”, sprijinită de “cercurile imperialiste din Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie”, menită să pregătească “răsturnarea prin violenţă a Guvernului democratic instaurat legal”.
Înscenarea de la Tămădău a dus la zeci de procese politice care au urmat procesului PNŢ şi a schimbat destinul a milioane de români, de la cei care au fost arestaţi şi persecutaţi în legătură cu acel eveniment, până la cei care au fost privaţi timp de zeci de ani de modele de caractere şi de cunoaşterea istoriei ţării lor.
Recunoașterea și reparaţia morală n-a fost niciodată făcută. După 1989, când reputaţia liderilor PNŢ cât şi a tuturor celor care au rezistat comunismului, ar fi trebuit restabilită oficial, istoria s-a repetat. Ultimii lideri de marcă ai acestui partid istoric, Corneliu Coposu şi mai apoi Ion Raţiu au suferit umilinţele şi discreditarea perpetuate de noua serie de agenţi moscoviţi care au venit la putere, după 89`, tot prin minciună, complot şi lovitură de stat.
“Noi am fost trimişi în misiune de prezidentul Maniu să încercăm să facem ceva dincolo, când în ţară nu se mai putea face nimic”.
Ilie Lazăr, arestat și el la Tămădau, era cel mai tânăr semnatar al Actului Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, erou al Armatei Române în Primul Război Mondial, cât şi unul dintre marile modele de caracter şi rezistenţă împotriva opresiunii comuniste. Era descendentul unei familii nobile maramureşene, al cărui bunic, Vasile, a fost protopop greco-catolic al Sighetului. A fost de mic impregnat cu dragostea faţă de literatura română şi de românism, în general, spune Ion Andrei Gherasim, nepotul său, cel care a fost şeful de cabinet al lui Corneliu Coposu.
În octombrie 1918, pe când era ofițer în Galiția (Ucraina), a reușit să intre cu regimentul său în Cernăuți și să asigure securitatea zonei până la sosirea Armatei Române. Aici, Ilie Lazăr i-a cunoscut pe profesorul Sextil Puşcariu şi pe bucovineanul Iancu Flondor, care a militat pentru unirea provinciei cu Regatul, căruia i-a zis: „No, amu, haide să preluăm imperiul!“. Şi aşa Ilie Lazăr s-a urcat pe turla Primăriei din Cernăuţi şi, după 144 de ani de dominaţie habsburgică, împreună cu soldatul Nicoară, a pus steagul României. După două-trei zile, a intrat şi Armata Română în Cernăuţi, rememorează chiar Ilie Lazăr, în cartea sa, „Amintiri”.
Lazăr a condus trupele care au eliberat Sighetul, capitala Maramureşului istoric, de ucrainieni. Apoi, alături de marele om politic Iuliu Maniu, s-a desăvârşit că politician. I-a fost alături întreaga viaţă, chiar şi după gratii, cei doi întâlnindu-se în penitenciarul din Galaţi. Istoricul Ioan Scurtu spunea că Ilie Lazăr a fost „copilul de suflet al lui Iuliu Maniu. Maniu a apreciat puterea lui extraordinară, fidelitatea, caracterul, faptul că era un foarte bun orator şi, peste tot pe unde mergea Maniu, îl lua pe Ilie Lazăr“, povestește Ion Andrei Gherasim.
Lia Lazăr-Gherasim, fiica lui Ilie Lazăr, n-a scăpat niciodată de eticheta „fiica trădătorului de la Tămădău”. Dar ea știa că tatăl ei „este asemeni prietenilor săi, un erou, deci această privire aruncată asupra destinului meu de către alţii (care nu aveau de unde să ştie, ori nu aveau interesul să o afle), această privire străină, nu m-a umilit niciodată. Mă dureau însă umilinţele şi suferinţele bunicilor şi a rudelor mele (mama era la închisoare, alături de celelalte “fugare”, doamna Mihalache şi doamna Carandino).”
Din consemnările Liei Lazăr-Gherasim:
ADEVĂRUL DESPRE TĂMĂDĂU
De-ar fi să ne împărțim viața, amintirile, în capitol, ea a început pentru mine în toamna anului 1947, când pentru mulți n-am mai fost decât “fiica trădătorului de la Tămădau”. Știam, eram convinsă că tatăl meu, cel mai tânăr semnatar al Actului Marii Uniri, reprezentant al plasei Ocna Șugatag, știam că el este asemeni prietenilor săi, un erou, deci această privire aruncată asupra destinului meu de către alții( care nu aveau de unde să știe, ori nu aveau interesul să o afle), această privire străină, nu m-a umilit niciodată. Mă dureau însă umilințele și suferințele bunicilor și a rudelor mele( mama era la închisoare, alături de celelalte “fugare”, doamna Mihalache și doamna Carandino). Ne-a povestit mai târziu mama, cât de impresionant era să o vezi pe marea și frumoasa Lilly Carandino cum urca pe prici și recita “De la Nistru pan’ la Tisa” cu atâta pasiune încât și gardiencele ce ascultau la ușă și se uitau prin vizetă, cereau : “ mai zi o dată, doamna artistă”.
O prietenă din generația tânără mi-a spus : “ De ce nu povestiți mai multe despre Tămădau, dumneavoastră care ați fost considerate “fiica trădătorului Ilie Lazăr” și ați purtat cu demnitate și mândrie acest apelativ? Suntem puțini cei din generația tânără care știm de la părinții noștri că această diabolică capcană a securității a fost pretextul desființării PNȚ, dar, cei mai mulți, tineri sau mai puțin tineri, stiu doar ce au învățat la scoală din manualul lui Roller, din volumele lui Ioan Scurtu, din articolele apărute în Magazin Istoric și din filme, care încercau să murdărească memoria celor mai curați și mai demni fii ai acestui neam.”
Firește, memoria afectivă poate uneori să ne înșele asupra unor amănunte. Dar ce-ar face istoricii dacă nu ar exista și amintirile celor care au trăit evenimentele consemnate în scripte. Exista presa vremii, exista dosare de ancheta, cu adevăruri și minciuni, exista descrierile celor ce au răspândit minciună.Dar, Dumnezeu a vrut să mai trăiască oameni pe care înscenările, capcanele și suferințele nu i-au terminat, și spre onoarea lor, exista istorici și slujitori ai Adevărului, care nu lasă să se înece în negura uitării ceea ce trebuie să rămână în știință și conștiință generațiilor ce vin. Am văzut și am trăit multe, am cunoscut eroi și pseudo eroi. Când întâlnesc unele relatări ale evenimentelor pe care le-am trăit, mă întreb : “ Cum se poate că nume prestigioase să vrea să mintă, de ce nu situează evenimentele în contextual lor real, de ce răstălmăcesc fapte, sau uită ceea ce le place să fie uitat?”
S-a străduit neobositul Cici Ioanitoiu, s-au străduit redactorii de la “Memoria”, s-au publicat cărți ce au însemnat capătul cumplitei nopți. Dar exista oare preoți care să dea canon, spre cunoaștere și ispășire, acolo unde mai exista conștiință, lectura acestor amintiri ?
În anul 1964, tatăl meu ieșind din închisoare, după 17 ani, și văzând filmul serial, ce a durat mai multe săptămâni, cu “banda” ce pleca în America, ca ”să-și salveze averile”( aproape toți erau săraci) și să ”trădeze țara”, spunea cu amărăciune : “ Noi am fost trimiși în misiune de prezidentul Maniu să încercăm să facem ceva dincolo, când în țară nu se mai putea face nimic” Cel care a făcut filmul cunoștea și oamenii, și realitățile, dar, ori a considerat o tragedie națională, scenariul potrivit pentru un film de succes, ori a fost cumpărat să o facă.
“Istoricul” comunist Roller scria în manualul său la pagina 740 “Partidul lui Maniu s-a transformat într-o grupare de trădători și de spioni, organizație împotriva regimului democratic și independent de stat a României..”, la pagina 741 scrie “..indemnul cercurilor imperialiste americane și engleze a determinat pe Maniu și conducerea PNȚ să încerce trimiterea peste hotare a unui grup din conducerea partidului. Acolo cu ajutorul și la adăpostul imperialiștilor, acest grup urma să realizeze hotărârile partidului, în frunte cu Maniu, prin acțiuni menite să știrbească suveranitatea națională, să primejduiască pacea, să declanșeze războiul civil și să conducă acțiuni de spionaj și diversiune în țară. Datorită vigilenței MAI, trădătorii au fost prinși și arestați.” Aceste minciuni sfruntate n-au fost o piedică pentru odraslele celor ce-au îndrăznit să le pronunțe, să zăbovească îndelungat și să culeagă foloase materiale în “lumea imperialistă”.
Tatăl meu, ținut în lanțuri și bătăi, cu oase rupte, 12 ani de izolare, când a scapăt din închisoare ne-a tot povestit. “ Ce-a fost pentru mine Tămădău?” Tata era ascuns la prietena mamei, Miluță Antal Dumitrescu, unde erau și chiriași de la Legația Britanică. În ziua de 13 iulie 1947 a venit la locuința noastră de pe strada Postei, nr.2, Romiti Boilă, nepotul lui Maniu, să-i ceară mamei să pregătească un geamantan cu cele de cuviință pentru un drum lung, și să ne întrebe dacă nu vrem să-l însoțim și noi pe tata, așa cum doriseră doamnele Mihalache și Carandino. “ Daca pleacă în misiune, familia i-ar fi spre greutate”, a răspuns mama, “și eu am părinții bătrâni la Copalnic Mănăștur și nu pot să-i părăsesc”.
În ziua următoare au venit două automobile care urmau să ne ducă la ascunzișul tatălui meu, ca să ne luăm rămas bun. După evenimentele din decembrie 1989 a apărut în presa clujeană o relatare elogioasă despre șoferii Steanta și Paleacu, care fuseseră și ei “deținuți” și aveau cu ce să se laude. Tata ne-a povestit în 1964, că cei doi “șoferi” au fost primii lui anchetatori. Noi n-am știut nimic despre tatăl meu, daca trăiește sau nu, deoarece nici fostul lui coleg de facultate, Petru Groza, nici Nicolski nu au vrut să ne spună nimic.
Când după condamnarea de 12 ani, a mai primit și o condamnare administrative de 5 ani, la Periprava, am aflat printr-o carte poștală, că este în viață și are drept la pachet. Până la Periprava, tata nu avusese cu cine vorbi, se ruga și canta. Acolo a întâlnit deținuți mai tineri, care erau de mai demult la muncă. Și le-a povestit, și le-a tot povestit, ca să știe și tinerii istorie. Un tânăr l-a întrebat ironic : “ Da’ de ce ați venit la pușcărie cu geamantanul ăsta elegant de piele?”; “ Păi, pe mine Șeful m-a trimis peste ocean” a răspuns tata.
Când au desfăcut valiza ce stătuse atâția ani în magaziile pușcăriilor prin care trecuse, Ramnicu-Sărat, Galați, Sighet, Malmaison, au văzut zdrențe cu miros de putred și un tânăr machedon a spus celorlalți “Uite, să nu-l lăsăm în zdrențe, să ne desfacem noi hainele, să facem din cuie andrele și să-i facem ca la noi, “cămașa mirelui”. În câteva ceasuri l-au îmbrăcat din cap până în picioare. Distrofic și neputincios tata a fost dus la infirmierie unde avea să-l îngrijească cel care a fost soțul meu, Ioan Gherasim, și care l-a îngrijit și–n ultimele clipe ale vieții, până în 1976.
Mama rămăsese închisă în dormitor păzită de doi securiști, apoi arestată și ea. Eu am plecat la Copalnic-Mănăștur, la bunicii mei, și pe drum, în gara din Cluj, am aflat din ziarul “Scânteia”, că în loc să ajungă în America, tata ajunsese în lanțuri. Așa s-a încheiat tinerețea mea. În martie 1949 aveam să fim alungați și din casa strămoșească. Dar, n-am pierdut nimic, nici credință, nici speranță, nici dragostea celor ce ne cunoșteau. Domnul fie lăudat.
Afirmațiile pe care le fac, le fac de dragul Adevărului, am trăit și am văzut multe, stiu multe de la tata, căci mărturia lui este dreaptă. El nu a inventat nimic, nu a regretat nimic, radiografiile făcute în 1964, la eliberare, stau dovada despre bătăile cumplite care i-au rupt coastele. Verișoara mea, Anisia Brătescu, ai carei nepoți mergeau să pescuiască în lacul de la Tămădău, cunoscuse în sat un bătrân de peste 90 de ani, care-și amintea cum o grămadă de securiști stătuse în noaptea de 13 spre 14 iulie 1947, tupilați în păpușoi, așteptând să vină avionul ce trebuia să-i ducă pe fugari, și cum i-au prins vitejește; dar avionul despre care Iuliu Maniu știa că are 14 locuri, nu era decât un avion mic de 2 locuri. Tata nu dorea să vorbească despre Vladut Hateganu, care făcuse legătură cu piloții. El spunea :” De ce să spurci un nume atât de drag ardelenilor, când poate securitatea a vrut anume să-l compromită, când poate că el nici nu știa că este folosit cu un anume scop?”
Când venise Romiti Boilă cu dispoziție din partea șefului, totul părea foarte tainic. Dar, în ziua următoare a sosit dl. Ciupercescu cu adrese ale unor prieteni din Istanbul, unde ar fi trebuit să fie prima oprire, înainte de pornirea spre alte zări. Eu ascultam pe la uși, și stiu că tata n-a dus nimic cu el. Dusese de la mine o iconiță cu Maica Domnului, căci eu i-am spus : “Ea să-ți conducă drumul unde va ști Ea” Și când la proces, avocatul Ursu a îndrăznit să-l apere, spunând aceste lucruri, a fost dat afară din barou, și și-a sfârșit viața ca dulgher. Cine-l mai pomenește dintre cei ce am rămas în viață, ce vitejește s-a purtat acest om, atunci când atâția oameni mari au refuzat să fie martori ai apărării? Datori suntem a nu uita, datori suntem a rămâne uniți și recunoscători, datori suntem a învăța pe urmași, că aici sub această glie, zac eroi!
Lia Lazăr Gherasim
