Organizația Cherish Humanity vă face cunoscut faptul că în ziua de marți, 15 noiembrie între orele 14.00-16.00, organizează în Brașov o paradă cu mașini purtând pancarte ce expun comunismul. Evenimentul se înscrie în seria de manifestări comemorative ce au loc în aceste zile la Braşov, dedicate revoltei anticomuniste a muncitorilor de la Autocamioane Braşov, din noiembrie 1987, premergătoare evenimentelor din decembrie 1989.

Parada a fost concepută pentru a trage un semnal de alarmă asupra pericolului pe care îl reprezintă ideologia comunistă aflată în expansiune în întreaga lume, aceasta fiind ascunsă la ora actuală sub diverse teorii marxiste.

Organizatorii și-au propus, de asemenea, să atragă atenția cu privire la pericolul reprezentat de Partidul Comunist Chinez (PCC), colosul comunist al zilelor noastre, ale cărui tactici specific comuniste au permis extindere pandemiei în restul lumii, cu consecințe devastatoare pentru noi toți. De aceea pe pancartele de pe mașini, trecătorii vor putea observa link-ul către PETIȚIA END CCP, o petiție lansată de mișcarea disidentă chineză Tuidang, ce poate fi semnată online la: ENDCCP.COM/ro

Parada auto va străbate cele mai importante străzi şi artere ale Braşovului, precum: Strada Lungă – Str. Mureşenilor – Str. George Bariţiu – Str. C-tin Brâncoveanu – str. Poarta Schei – str. Nicolae Bălcescu – B-dul Eroilor – B-dul 15 Noiembrie – Calea Bucureşti – str. Carpaţilor – B-dul Muncii – B-dul Uranus – B-dul A. Vlahuţă – B-dul Gării – Str. 13 Decembrie – Mall Coresi. Traseul va trece prin fața Instituției Prefectului județului Braşov, prin fața Primăriei Braşov, prin Piaţa Sfatului, pe lângă Troiţa din faţa Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă unde coloana de muncitori care se deplasa în 15 noiembrie 1987 înspre sediul judeţenei de partid s-a oprit pentru a îngenunchia şi a cânta “Deşteaptă-te române”. Parada auto va trece şi prin faţa uzinei Roman S.A., fosta Uzină de Autocamioane Braşov, locul unde a început revolta anticomunistă din 1987 a muncitorilor de la Autocamioane Braşov.

PLECAREA se va face din parcarea magazinului Lidl, situat pe Şoseaua Cristianului 1-3, Braşov. Mașinile vor purta pancarte cu sloganuri anticomuniste, precum:

Spune NU comunismului!

Comunismul pune întreaga umanitate în pericol

Cel mai periculos virus al lumii este ideologia comunistă

Minciunile Partidului Comunist Chinez au îmbolnăvit planeta

PCC a mințit, oamenii au murit

Comunismul a făcut pe timp de pace mai multe victime decât cele două războaie mondiale la un loc Comunismul înseamnă minciună și moarte.

Umanitatea are nevoie să se elibereze de comunism

Parada auto, organizată de Cherish Humanity România în colaborare cu mișcarea Tuidang din S.U.A., este a treisprezecea de acest gen din țara noastră, ziua de 15 noiembrie fiind aleasă ca gest de prețuire față de curajul și sacrificiul braşovenilor în noiembrie 1987.

Organizatorii consideră că nu este prea târziu ca oamenii să conștientizeze răul devastator pe care comunismul l-a adus și l-ar mai putea aduce în viitor umanității, dacă lumea nu va scapa de această plagă a societății umane. Este timpul să îl eliminăm pentru totdeauna din mințile și viețile noastre.

The post Comunicat de presă appeared first on Cherish Humanity.

Motorul acestei dislocări umane a fost, ca şi în cazul execuţiilor fără motiv și procese, exterminarea – programul cu care comunismul a debutat în istorie.

Gulagul, încarcerarea umană, niciodată explicat, denunţat, condamnat până la capăt, la fel ca şi ideologia care l-a creat, continuă să facă victime, aşa cum comunismul continuă să facă victime.

Istoriile se repetă. Dacă Mineriadele au fost posibile, (cu aplauze din partea populaţiei!), dacă loviturile succesive asupra statului de drept sunt date în continuu (iar partidul roşu e văzut tot ca forţa binelui care măreşte pensiile), dacă avem politicieni care vor să tragă în protestatarii paşnici (cu pistolul de la Revoluţie) și nu li se întâmplă nimic, dacă lumea plânge după Ceaușescu, atunci, comunismul, care n-a plecat niciodată, o poate lua de la capăt sub alte forme . Şi va produce, sub diverse alte chipuri, aceleaşi dezastre.

Comunismul – s-a născut şi menţinut prin teroare şi crimă.

„Raiul pe pământ” avea nevoie de sânge, periodic. De o revoluţie politică însoţită de mii de crime, la fiecare 7 sau 8 ani, după cum „preda” Mao Zedong: „…După haos lumea atinge pacea, dar în 7 sau 8 ani haosul trebuie să apară din nou”. Sângerosul lider chinez – (recunoscut drept criminalul cel mai mare din istorie, cu peste 70 de milioane de victime omorâte din ordinul său) a rezumat astfel nu doar scopul Revoluţiei Culturale, ci motivul din spatele tuturor „mişcărilor politice” ale comunismului. Indiferent de epocă şi de mistificări de propagandă.

O „Siberie românească” pentru „igienizarea Banatului”

Câmpia Bărăganului a servit drept „Siberie românească”- un lagăr în aer liber pentru peste 40.000 de suflete, creat pentru epurarea socială („igienizarea Banatului”) pusă la cale de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi ceilalţi agenţi ai Moscovei (Ana Pauker şi Teohari Georgescu).

Români, etnici germani, bulgari, sârbi, croaţi şi aromâni au fost deportaţi în Bărăgan, prin decizia Partidului Muncitoresc Român din 1951, de a izola vestul ţării de aşa-zisele influenţe capitaliste ale conducătorului iugoslav Tito.

Iugoslavia anului 1948 nu era aliniată sovietizării, precum celelalte ţări ale Cortinei de Fier, astfel că, Dej nu putea lăsa ca „fascistul“ Tito, care îşi transformase ţara „într-o „semicolonie a imperialismului anglo-american“, să influenţeze calea „firească” a sovietizării României. Ruptura dintre Iosip Broz Tito şi Iosif Stalin însemna, spunea el, curăţarea oricăror urme de „titoism“ din ţară. Astfel, soarta a aproape 40.000 de persoane începea să fie scrisă brutal: la Plenara C.C. al P.M.R. din 3-5 martie 1949, consacrată procesului de transformare socialistă a agriculturii, Gheorghe Gheorghiu-Dej reclama detaşat necesitatea „îngrădirii şi lichidării elementelor capitaliste din agricultură, a rezolvării problemei ţărăniste, ca sarcină a dictaturii proletariatului.“

Urmând modelul sovietic, Teohari Georgescu, ministru al Afacerilor Interne, a decretat, la 15 martie 1951 „mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifica prezenţa în aceste centre, precum şi mutarea din orice localitate a persoanelor care prin manifestările faţă de poporul muncitor dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor mutaţi li se va stabili domiciliu obligator în orice localitate.“

În noaptea de 17 iunie 1951, imediat după Rusalii, a început cea mai amplă acţiune de deportare din istoria contemporană a României, după cea din ianuarie 1945 împotriva etnicilor germani din România, când peste 70.000 de persoane, în special etnici germani au fost deportaţi în Uniunea Sovietică.

Rusaliile Negre

Cu doar câteva zile înainte de Rusaliile Negre, alţi peste 30.000 de oameni din Basarabia şi Bucovina de Nord avuseseră aceeaşi soartă, în Siberia, în noaptea de 12 spre 13 iunie.

Ţăranii revoltaţi împotriva colectivizării au fost şi ei mutaţi din satele lor în alte sate deja colectivizate şi „atrase” de proiectul comunist.

Astfel, peste 44.000 de persoane (12.800 de familii), chiar şi bătrâni, bolnavi, femei gravide, copii mici, din 258 de localităţi din apropierea frontierei cu „imperialismul” au căzut pradă celor mai dureroase zile ale satului, căci deportarea s-a desfăşurat timp de mai multe nopţi şi zile, între 17 şi 23 iunie.

Au fost mânaţi în grabă în vagoane de vite, cu cal, căruţă, purcei, raţe, sau ce şi-au putut lua cu ei din avutul lor de-o viaţă şi trimişi să trăiască acolo unde nu se poate trăi, în câmp gol, în deşert, căci asta a şi fost Bărăganul- deşertul României, nicidecum grânarul Europei, aşa cum, în mod fals, l-a botezat propaganda comunistă.

Au fost ridicaţi aşa-zişi chiaburi (ţărani înstăriţi), comercianţi, foşti industriaşi, refugiaţi din Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa, români, germani, sârbi, bulgari, aromâni, pentru transportul cărora s-au folosit 2.656 de vagoane de tren şi 6.211 autocamioane.

Ca în orice ticăloşie, nici un detaliu al supliciului nu e lăsat la întâmplare. După mai bine de o săptămână în care au împărţit aceleaşi vagoane întunecate cu animalele, oamenii erau debarcaţi în mijlocul unui Bărăgan vast şi ostil, unde n-au primit decât un ţăruş cu un număr şi un lot de pământ unde trebuiau să-şi ridice casele din chirpici. Deportaţii au fost lăsaţi în Câmpia Bărăganului sub cerul liber, cu interdicţia de a se deplasa mai departe de 15 kilometri.

Locul în care ţi-era întotdeauna frig şi foame

Puţinii supravieţuitori de atunci, acum bătrâni, îşi amintesc de copilăria lor în casele sărăcăcioase, unde foametea şi frigul erau omniprezente. „Mie mi-a fost întotdeauna frig şi foame”, povesteşte unul dintre supravieţuitori.

Deportaţii, ţărani în majoritatea lor, au înţeles că sunt victimele noii politicii care declama „binele poporului” și „grija pentru țărani, intelectuali și clasa muncitoare”.
Adaptarea a fost dureroasă şi nu s-a încheiat niciodată.

Acolo, în bordeie umede, destinul se va rescrie pentru „duşmanii de clasă”. Vara Bărăganului topea şi pietrele, iar iarna, când crivăţul viscolea zăpada, focul făcut din puţinele lemne găsite abia îi ferea de îngheţ. Apa, era un „lux”. Adusă în cisterne din braţul Borcea, era murdară şi avea miros de motorină. Oamenii se îmbolnăveau de enterocolite, hepatite şi febră tifoidă, iar şobolanii mâncau orice.

Supravegherea şi evidenţa populaţiei n-au încetat până în ultima zi. Drumurile, gările şi trenurile erau patrulate de miliţie şi armată, care aveau ordin de a legitima populaţia din zona satelor noi. Evadarea era aproape imposibilă.

Potrivit lui Silviu Sarafolean – preşedinte Asociaţiei Foştilor Deportaţi în Bărăgan, din 1990 până în 2012, când a încetat din viaţă – Deportarea în Bărăgan a fost una dintre cele mai mari tragedii ale României, o tragedie care a fost ani de zile ascunsă.

„Satul nou era un adevărat lagăr de muncă. Activitatea lui era condusă de un comitet provizoriu alcătuit din activişti de partid, care informau zilnic, apoi din trei în trei zile, despre situaţia satului. Munca deportaţilor era dirijată şi controlată. Au fost cazuri când, pentru a-şi salva bolnavul, familia şi rudele vindeau bunuri din casă sau trimiteau la lucru copii minori. Sufocată de nedreptăţi şi necazuri, fiecare familie şi-a purtat totuşi crucea cu demnitate. În acei ani grei, Dumnezeu era singura şi marea speranţă. Nimeni şi nimic nu poate plăti suferinţele şi nici averile pierdute. Victimele deportării, ca şi tragedia Bărăganului au rămas o amintire tristă“. (Silviu Sarafolean; 4 ani la momentul deportării din satul natal Comloşu Mare (Timiş), în Satul din Bărăgan – Măzăreni, amplasat pe tarlaua Gostatului, Brăila).

Domiciliile obligatorii- „recompensă” şi pentru alţi „duşmani ai poporului”

Un ordin din decembrie 1955 a dispus eliberarea şi întoarcerea deportaţilor. Se spune că acest lucru s-ar fi datorat primirii României („Republica Populară Română”) în ONU, conducerea fiind obligată să respecte, cel puţin formal, drepturile omului. Cei mai mulţi deportaţi s-au întors în Banat în cursul anului 1956.

În perioada cât a durat domiciliul forţat în Bărăgan, între 1951-1956, au murit peste 1.700 de oameni, dintre care 174 de copii. Drama domiciliilor obligatorii nu se opreşte însă aici. Calvarul comunist abia începea.

După eliberarea deportaţilor, aceste comune au devenit „domicilii obligatorii” pentru deţinuţii politici „recalcitranţi”, care îşi executaseră anii de condamnare şi erau trimişi aici pentru „supliment de pedeapsă”. Dar şi cei care „prin fapte şi manifestări încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară” puteau ajunge acolo. După graţierea generală din 1964, casele au fost demolate, pământul arat, şi, astfel, urmele fărădelegilor au fost şterse.

Deportările a fost un subiect despre care nu se putea vorbi, ca, dealtfel şi de celelalte persecuţii comuniste. Abia în 1972, când Ceauşescu a criticat (chipurile) deportările în Bărăgan, calificându-le drept „măsuri greşite”, care au adus daune „politicii naţionale” a partidului, s-a aflat public de ele. Dar prin asta, Ceașescu n-a făcut decât să-și critice predecesorul, nu partidul, prea-mărindu-se pe sine.

Indiferent cât de ademenitoare răsuna propaganda comunistă, regimul n-a urmărit niciodată „binele general” de care făcea atâta caz. De aceea, răul de astăzi şi multiplele niveluri de corupţie, sunt, în cea mai mare parte derivate din „binele” comunist.

Mineriada şi alţi monştri ieşiţi din Gulagul comunist

Cei care plâng după comunismul care „le-a dat” o casă ar trebui să aibă clar în minte că partidul n-a „dat” nimic fără un scop precis, altul decât cel declarat propagandistic, cu surle şi trâmbiţe. Apartamentele repartizate „din grija partidului” celor care veneau la oraş pentru a munci în „fabrici şi uzine” ascundeau în spatele lor realitatea cutremurătoare a industrializării forţate şi a distrugerii programate a agriculturii şi a satelor româneşti. În final a distrugerii ţării şi a naturii umane care o alcătuieşte.

În ciuda criticilor constante pe care conducătorii comunişti şi le aduceau unii altora, n-a existat nici unul (nu în România, cel puţin) care să fi procedat altfel decât cel pe care îl ponegrea.

Ceauşescu a condamnat deportările şi lagărele de muncă din timpul lui Dej, dar ce erau şantierele groazei de la Casa Poporului şi Canal (Canalul a fost reluat în 1973) unde şi-au găsit moartea sute de oameni, dacă nu re-editarea lagărelor de muncă forţată? Ceauşescu avea altfel de politici de ucidere în masă, avea şi alt set de torturi zilnice, prin foame, frig, politică demografică, demolări.

Iliescu, la rândul său l-a criticat pe Ceauşescu (pe care l-a şi omorât, dealtfel), dar a procedat aidoma dictatorului când a chemat minerii să ocupe Piaţa Universităţii şi să linşeze „golanii” şi „elementele fasciste” de acolo. Iliescu nu i-a iertat lui Ceauşescu că a „întinat idealurile comunismului”, lăsându-ne 10 ani cât a fost preşedinte, (şi încă 20, în care conduce din umbră), să înţelegem că din aceste idealuri comuniste nu se poate naşte decât un stat mafiot, cu penali la vârfurile puterii care subminează constant şi definitiv economia şi legile, făcând viaţa omului de rând imposibilă.

Astăzi oamenii nu mai sunt deportaţi politic. Îşi iau lumea-n cap refugiindu-se singuri de urgia aceluiași spectru care bântuie Europa de aproape un secol, spectrul comunist. Aducând odată „iadul pe pământ”, el operează în zilele noastre un alt fel de exterminare, mai soft, generată tot de acelaşi motor al răului. Istoria neînvăţată se repetă.

The post Rusaliile negre, Deportările și Lagărul nostru cel de toate zilele appeared first on Cherish Humanity.

Miliția comunistă, la ordinele Anei Pauker (numită „Stalin cu fustă”) şi ale lui Teohari Georgescu (călăul comunist al Bisericii Greco-catolice), arestau studenţii aflaţi pe listele negre.

În majoritatea lor studenţi străluciţi, care şi-ar fi adus contribuţia ca medici, ingineri, profesori remarcabili, aveau să iasă din închisori striviţi în bătăi, 16 ani mai târziu – dacă reuşeau să supravieţuiască schingiuirilor şi torturilor îngrozitoare.

O mare parte dintre ei au rămas acolo, în uriaşa hecatombă, neştiuţi, în gropile din preajma închisorilor şi lagărelor comuniste.

Am avut privilegiul să vorbesc cu câţiva dintre foştii deţinuţi politici. Fie că au trecut prin Aiud, Gherla, Piteşti, Botoşani, Suceava şi au făcut 10, 15, 18, 20 de ani de temniţă, toţi aveau ceva în comun. Cu un moral ridicat şi plini de credinţă, nu ei erau învinşii sistemului. Sistemul îi abuzase, schingiuise, le mâncase cei mai frumoşi ani din viaţă, dar nu îi putuse supune. Erau în vârstă, cu sănătatea şubredă, dar aveau strălucire în ochi şi emanau forţă. Nu cedaseră în faţa Răului, iar tăria aceea morală îi ţinuse în viaţă.

Majoritatea celor vizaţi de uriaşa razie din 14-15 mai făceau parte din organizaţii studenţeşti de rezistenţă anticomunistă, al căror plan final era acela al luptei armate în regiunile carpatice. Majoritatea lor gravitau în jurul unor nuclee, care, încă din 1944-45, constituiseră depozite de armament şi provizii în centre de rezistenţă precum acelea de pe vârful Uturea (Bacău), din Munţii Făgăraşului, ori din codrul Fetea (Mureş).

Ion Gavrilă Ogoranu relatează în cartea sa că în toate centrele studenţeşti, mii de studenţi aşteptau un semnal pentru a se urca în munţi şi a pune mâna pe armele din depozite. Ei au fost permanent temporizaţi de factorul politic de la conducerea rezistenţei.

Se aştepta declanşarea unei conflagraţii între Occident şi Uniunea Sovietică. Tensiunea noului Război Rece era maximă, iar un nou război mondial părea iminent. Acela era momentul în care gherilele anticomuniste din Carpaţi aveau să izbucnească, lovind, din spatele frontului, comunismul.

Dar intervenţia occidentală a rămas o iluzie amarnic plătită de zeci de milioane de oameni. „Să ardem ca o flacără, măcar, dacă nu putem învinge!”, ceruseră de atâtea ori tinerii anticomunişti. „Să nu murim cu o clipă înainte de a fi nevoie de noi”, era răspunsul celor mai în vârstă. Calculul politic s-a dovedit greşit. La 15 mai 1948, peste 90% din aceşti tineri au fost capturaţi de forţele represiunii comuniste.

Operaţiunea fusese organizată cu luni de zile înainte, lucru confirmat şi de arhivele Securităţii. Nistor Chioreanu îşi aminteşte în memoriile sale impresia teribilă pe care le-a creat-o minuţiozitatea cu care fuseseră puse la punct arestările, faptul că fuseseră cunoscute toate gazdele, chiar şi cele ocazionale, fapt ce făcuse ca puţini dintre cei vizaţi să scape nearestaţi.

Arestările din noaptea de 14 mai 1948 făceau parte dintr-un amplu plan pregătit de Moscova şi care purta numele de cod, după unele surse, Operaţiunea Ganayeh. Acesta a fost pus în practică de Brigada mobilă (echivalentul românesc al Smerş-ului rusesc) coordonată de generalul Saharovski, pe plan extern şi de gen. Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenko), de col. Alexandru Nikolski (Boris Grundberg) şi de ministrul de interne Teohari Georgescu (Baruh Tescovici), pe plan intern.

Teohari Georgescu, unul dintre „apostolii lui Stalin”, avea monopolul violenţei fizice, legiferate, dar nelegitime, pe care o exercita fără scrupule. El va fi cel care coordonează crimele comuniştilor, dar şi cel care le va oferi o spoială de legalitate. Va înfiinţa, din cenuşa defunctei Siguranţe, braţul armat al partidului – Securitatea. Va fi unul dintre cei patru secretari ai partidului, alături de Dej, Ana Pauker (născută Hanna Rabinsohn) şi Vasile Luca (născut Luka Laszlo).

În baza Ordinului nr. 5 al lui Teohari Georgescu din 13 mai 1948, în noaptea de 14 spre 15 mai 1948, la aceeaşi oră, acţiunea se declanşează concomitent în toate oraşele ţării.

Părintele Gheorghe Calciu, la vremea aceea student la Medicină, notează în nişte însemnări confiscate de Securitate că „arestările au început în ziua de 15 mai. Era o acţiune masivă, spectaculoasă, desfăşurată pe întreaga ţară şi după un plan minuţios stabilit. Teohari Georgescu, ministrul de Interne, şi Ana Pauker şi-au calculat lovitura cu sânge rece. Securitatea [Siguranţa] întocmise vreme de peste trei ani dosarele tuturor grupărilor care proliferau în ţară şi al tuturor indivizilor periculoşi […] Comuniştii, care fuseseră o simplă fracţiune a Internaţionalei comuniste, suplineau lipsa totală de popularitate prin forţă şi violenţă. Nici nu exista altă cale […]. Teohari Georgescu şi consilierii lui s-au servit de vechea poliţie, care deţinea şi informaţiile despre Mişcarea Legionară, dar şi unele date compromiţătoare despre membrii Partidului Comunist, date care puteau fi folosite la nevoie împotriva oricui”.

Noaptea dintre 14 şi 15 mai a anului 1948 a fost numită Noaptea Sfântului Bartholomeu de la noi. A fost „noaptea cea mai odioasă, cea mai criminală pentru istoria politică şi socială din România”, descrie părintele Iustin Pârvu, cel care, în acea cumplită noapte, a fost arestat sub acuzaţia că face parte din organizaţii subversive. Condamnat la 12 ani de temniţă grea, părintele Iustin a fost încarcerat la Suceava, apoi la Aiud şi Gherla şi a prestat muncă obligatorie la Baia Sprie şi Cavnic, apoi la Periprava şi Culmea. La expirarea termenului de detenţie, pentru că nu a vrut să se lepede de credinţă, părintele a mai primit un spor de pedeapsă de patru ani. „Îmi amintesc că, la un moment dat, ne-au aliniat pe toţi şi ne-au întrebat care dintre noi mai crede în Dumnezeu. Am păşit în faţă şi am mai căpătat un spor de pedeapsă”, mărturisea părintele.

Aflat şi el printre miile de reţinuţi, scriitorul şi eseistul Dan Lucinescu descrie în cartea sa de rememorări aceste clipe de coşmar astfel: „Tot ce a fost frumos şi nobil a fost călcat în picioarele hâde de cel mai monstruos fenomen al istoriei comunismului bolşevic. Pericolul morţii întinse aripa neagră asupra miilor de tineri care erau legaţi de tradiţiile poporului”.

Nu peste multă vreme avea să înceapă procesul de „reeducare” a tinerilor arestaţi şi azvârliţi în Gulagul românesc, numit și Experimentul Pitești (6 decembrie 1949).

Arestările din 14-15 mai 1948 au survenit abia după ce comuniştii lichidaseră cele 2 partide istorice – PNŢ şi PNL. Acestea fuseseră decapitate succesiv, în 1947, după ce cu un an înainte comuniştii câştigaseră alegerile prin cea mai mare fraudă electorală din istoria României, desfăşurată sub protecţia trupelor de ocupaţie sovietice.

S-a întocmit un rechizitoriu al crimelor din 1948-1952, ordonat de Ceauşescu pentru a denunţa crimele din vremea lui Gheorghe Gheorgiu-Dej. La dosar apar şi primele declaraţii ale martorilor care întregesc imaginea a ceea se întâmpla după gratii în primii ani de comunism în România.

În această perioadă, în închisorile de la Gherla, Piteşti şi Suceava au murit 30 de deţinuţi, iar alţi 780 au fost maltrataţi şi schingiuiţi, peste 100 dintre ei rămânând cu infirmităţi permanente. „Unii s-au sinucis pentru a scăpa de torturi, iar alţii au înnebunit din cauza presiunilor psihice şi fizice la care au fost supuşi“, se arată în rechizitoriul întocmit la comanda lui Nicolae Ceauşescu.

Deţinutul Ioan Cerbu declara, referindu-se la moartea unui deţinut pe care îl chema Timpa Ion: „Asupra lui Timpa Ion au acţionat cu bătaia timp de două zile, eu personal aplicându-i 25 de bâte la fund, vreo 20 de lovituri de cureaua la palme, i-am aplicat câţiva pumni în inimă, rupându-i o coastă în această regiune. L-au mai bătut şi alţi deţinuţi cât şi miliţianul care i-a dat 15 – 20 lovituri cu centura la fund, fiind dezbrăcat în izmene. După o noapte, Timpa a murit“.

O altă declaraţie a unui martor, Czky Anton Drohobe, scoate la iveală alte metode barbare: „Am fost bătut pe tot corpul cu vâna de bou. Mi-au fost strivite degetele de la mâini şi de picioare cu cleştele de lemn. Mi s-a dat mâncare fierbinte. Am fost obligat să mănânc materii fecale şi să beau urină. Mi s-a smuls părul din cap cu o sfoară… Aceste chinuri m-au determinat să dau declaraţii mincinoase, spunând că toată familia mea a făcut spionaj“.

Ar fi absurd să considerăm rechizitoriul lui Ceauşescu drept o încercare de a condamna crimele comunismului. Prin denunţul perioadei Pauker-Dej, Ceauşescu nu dorea decât să se glorifice pe sine. Cine ar putea înghiţi teoria că tiranul care a împușcat oameni cu mâna lui, în timpul colectivizării forțate,  a dărâmat biserici când a venit la putere, a evacuat mii de locuitori ai Bucureştiului pentru a-şi construi monumentul megalomaniei unde să fie adorat, dictatorul care a trimis ce a mai rămas din elita intelectuală a ţării la Canal şi a distrus definitiv minţile şi vieţile a milioane de români, i-ar fi păsat de adevărul istoric şi de soarta a mii şi mii de români remarcabili.

O mare parte a celor intraţi în 1948 în închisori au fost eliberaţi abia în 1964, prin câteva decrete date ca urmare a presiunilor lumii occidentale asupra regimului comunist. Ieşiţi cărunţi din închisori într-o societate-închisoare mai mare, într-o lume care nu-i mai înţelegea, izolaţi şi discriminaţi permanent, au găsit puterea de a-şi întemeia familii, de a-şi termina studiile, după multe meserii de salahori, şi a se dărui fiecare profesiei alese.

Evenimentele din decembrie 1989 îi găseau, anonimi, în rândul sutelor de mii de români ce strigau „Jos Comunismul!”. În Piaţa Universităţii din 1990 au avut un rol covârşitor. Erau cu miile şi ar fi putut, dacă ar fi preluat puterea, aduce România la un nivel onorabil.

Dar la putere ajunsese deja un regim cripto-comunist, care a făcut ca ei să fie în continuare marginalizaţi. Istoria a dorit ca ei să se stingă, încet-încet, în cvasi-anonimat, iar alţii, fraţi de sânge cu torţionarii lor, să continue opera tovarăşilor comunişti în vremurile acestea ale clepto-capitalismului de tip mafiot.

14 mai a fost instituită, prin Legea nr. 127/2017, Ziua Naţională de Cinstire a Martirilor din Temniţele Comuniste.

Dar prea puțin se mai vorbește azi de exterminările comuniste și mai ales, nu se merge pe firul logic până în prezentul pe care îl trăim. Oficial, nu explică nimeni legătura dintre teroarea de atunci și invazia perpetuă unui nou fel de comunism. Un comunism „cu fața umană”, întreținut și cultivat de „omul nou” ceaușist aflat în plină maturitate și în poziții cheie în toate funcțiile publice.

„Spectrul comunist” (numit așa de însuși Marx, părintele său) a distrus elita țării înlocuid-o rapid cu secretari de partid selectați din rândul celor lași, leneși și decăzuți moral (drojdia societății). În cei 73 de ani de când „bântuie Europa” (e verbut atribuit tot de Marx), a schimbat oamenii și societatea iremediabil, „pregătind-o pentru invazia globalistă care merge deja prin creierul oamenilor pe cărarea bătătorită, cu noi sloganuri și noi campanii de propagandă.

The post 73 de ani de la începuturile Gulagului românesc. Cum operează comunismul distrugerea întregii societăți appeared first on Cherish Humanity.

Mini-vacanță cu mici și bere sau sărbătoare de partid, ziua de 1 mai, numită în anii comunismului și Ziua Internațională a Muncii, ar fi trecut ca o dată obișnuită în calendar dacă partidul comunist n-ar fi avut interes s-o sărbătorească.  (Iar anul acesta, nici socialistul Google n-a trecut-o cu vederea.)

Zi a primăverii și a înnoirii, plină de lumină și miresme de flori, prima zi a lunii mai e asociată firesc cu Sărbătorile Pascale, cu care și coincide uneori ( cum s-a întâmplat și anul acesta).

De ce să nu-și însușească partidul această zi, de vreme ce comunismul ura zilele sărbătorilor religioase? Le urăște și acum. Atât de mult încât produce agitații, lovituri de stat, arestări sau comploturi exact în jurul datelor acestor zile. (Regele Mihai a fost forțat să abdice în ajunul anului nou, 1947; Experimentul Pitești a început pe 6 decembrie 1949, în ziua de Sf Nicolae; Ceaușescu a fost executat (de securitatea lui) pe 25 decembrie, de Crăciun etc).

Înafară de comitere de atrocități, comunismul cere să fie glorificat. Astfel că restul sărbătorilor din calendar  rămase, trebuiau înlocuite cu venerarea partidului. Partidul le-a interzis oamenilor să mai creadă în Dumnezeu pentru ca oamenii să-l glorifice pe el, partidul, în locul lui Dumnezeu. Partidul cerea asta. Comunismul cere asta. De ce? Pentru că trebuia creat omul după chipul și asemănarea Partidului. În cartea sa „Marx și Satan”, fostul deținut politic, pastorul Richard Wurmbrand scria despre Marx și tovarășii săi comuniști: “deşi se declaraseră împotriva lui Dumnezeu, nu erau atei […] Ei nu contestau existenţa lui Dumnezeu, ci supremaţia Lui” . Iar Bakunin, unul din tovarăşii lui Marx de la Internaţionala I, nu numai că îl lăuda pe Lucifer, ci avea şi un program concret de revoluţie, însă nu cu scopul de a-i elibera pe săraci de sub exploatarea celor bogaţi. El scrie: “În acesta revoluţie va trebui să-l trezim pe diavol în sufletul oamenilor, să aţâţăm patimile cele josnice”.

„Omul nou” din comunism trebuia să devină un astfel de individ cu conştiinţa ştearsă, fără caracter şi trăsături umane, un instrument fără gândire proprie, o maşinărie care să servească scopurilor Partidului şi menţinerii acestuia la putere.

Să mai fie de mirare de ce există atât de mulți nostalgici ai comunismului, în ciuda satrapilor pe care erau obligați să-i venereze?   Cu atât de multă propagandă, spălare pe creier și „ațâțarea patimilor joase”, nu, nu e de mirare. Ceea ce e de mirare este cum poți să fii creștin și comunist (sau socialist sau adept al teoriilor marxistoide ale corectidudinii politice) în același timp, cum se poartă astăzi. În Rusia, portretul lui Stalin este pictat printre sfinți, pe pereții unor biserici. La noi, noul partid apărut ca din senin, foarte gălăgios și obraznic se proclamă creștin, dar iubește metodele lui Putin.

Restul e propagandă

Astfel, comunismul a avut nevoie de ziua de 1 mai pentru a se glorifica pe sine. Restul era propagandă – și succesele în muncă și întrecerile socialiste și depășirile de normă, etc.

În toţi anii ’45, ’50, ’60, ’70, ’80, presa controlată de Partid scria despre „entuziasmul muncitoresc” cu care se sărbătoreşte ziua, prin „bilanţuri şi eroisme în muncă” dar şi prin serbări populare la iarbă verde.

“Pentru pace, pentru socialism, pentru Stalin!” titra ziarul România Liberă, în numărul din 3 mai 1950. Articolul “Marea demonstraţie de 1 Mai a oamenilor muncii din Capitală” era ilustrat cu o fotografie a detaşamentelor gărzilor muncitoreşti care au defilat de Ziua Muncii.

La 1 Mai 1960, Capitala se pregătea de sărbătoarea primăverii prin noi realizări “în frumuseţe”. Oamenii cântau, salutau “plini de voie bună” pe conducătorii partidului şi guvernului, aduceau “slavă partidului”.

În 1960 şi 1970, “tovarăşul Nicolae Ceauşescu” vizita de 1 Mai pieţele si magazinele din Capitală. În fotografii, printre rafturile pline, era înconjurat mereu de zeci de femei, vânzătoare, care-l priveau fericite.

De fapt, era vorba de oameni aduşi cu forţa, de către conducerea politică a oricărei instituţii, să cânte, să aplaude, să dea flori şi să mimeze tot acel entuziasm: “vibranta manifestare a unităţii poporului nostru în jurul partidului”.

După 1990, timp de mai mulţi ani, ziua de 1 mai nu a mai fost sărbătorită prin festivităţi decât la iniţiativa unor reprezentanţi ai unor partide socialiste precum PSD a lui Ion Iliescu şi PRM a lui Vadim Tudor.

1 mai nu era inițial zi comunistă…dar a devenit

Ziua de 1 Mai a intrat în istorie după marile demonstraţii de protest din America din 1886.

Scânteia protestelor a pornit de la angajaţii unei firme de prelucrare a lemnului. Acolo poliţia a intervenit, patru protestatari au fost împuşcaţi şi mulţi alţii au fost răniţi. Drept efect, s-a declanşat un protest la care au participat aproape 90.000 de muncitori. Totuşi, în urma protestelor, circa 35.000 de muncitori americani au câştigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului.

Deşi primele demonstraţii de 1 Mai au avut caracter profesional, nemulţumirile justificate ale muncitorilor au fost speculate de mişcarea comunistă, aflată în ascensiune.

Astfel, în anul 1889, Internaţionala a II-a Socialistă au decis ca ziua de 1 Mai să fie declarată o zi a muncitorilor. Următoarele acţiuni specifice zilei de 1 Mai au avut loc în anul 1890, atât în SUA, cât şi în principalele ţări europene.

Şi naziştii au încercat să speculeze ziua muncitorilor, 1 Mai. În Germania, Hitler a avut şi el un discurs propagandistic, la data de 1 mai 1933.

Ca să nu mai pomenim de festivaluri sălbatice vechi, precum păgânul Beltane.

Vacanţă sau nu, în fiecare cultură şi societate în care este sărbătorită, Ziua Muncii trece printr-o transformare de semnificaţii.

Astfel, dacă pentru cei mai tineri ea este încă o ocazie de petrecere a timpului liber asaltată insidios de întreaga industrie a loisirului şi, ca atare, este încărcată de toate simbolurile hedonice şi consumeriste posibile (Beltane, nu-i aşa?), pentru cei mai în vârstă ar putea fi ocazia unor rememorări. Dureroase dacă se rememorează tinerețea pierdută în fricile și neputințele impuse de un regim despotic; plăcute dacă se face abstracție de context și se reține doar tinerețea și lumina primăverii.

Dar pot fi ele oare separate ca într-o amnezie?

The post Ziua de 1 mai – între propagandă și amnezie appeared first on Cherish Humanity.

Înșelarea prin cuvinte

Comunismul și-a creat doctrina din cuvinte pe care le-a golit de sens, iar conducătorii comuniști folosesc până la uzură cuvinte cărora le schimbă sensul inițial, pentru a crea confuzia aceea care amestecă granița dintre bine și rău, corect și greșit, ordine și haos. Înșelau în primul rând prin cuvinte, se infiltrau și se insinuau în viețile oamenilor, în instituții, la putere. Apoi organizau agitații și comploturi și puneau mâna pe putere. Se mențineau la putere prin jaf, crimă și teroare. Foloseau propaganda non-stop pentru a șterge mințile, a da iluzii și a înlocui adevărul cu minciuna. Iar odată haosul instalat, se predicau salvatori dar acționau prin coerciție și metode de control: Ocupau mințile oamenilor cărora le dictau ce să gândească, ce să nu gândească, intrau în viețile lor, pe care le controlau sub toate aspectele. Scopul comunismului a fost dezumanizarea și ea a început cu țăranii și a continuat cu intelectualii. Odată lumea satului pustiită și oamenii sărăciți, partidului îi era mai ușor să-și inoculeze „programul” de creare a „omului nou”, „devotat cauzei socialismului”. Un om fără idealuri, fără morală, fără repere.

Menită să distrugă nu doar mica gospodărie și proprietatea privată a oamenilor, ci să aneantizeze un întreg mod de viață ancestral și tradițional, colectivizarea a însemnat sfârșitul lumii țărănești din România.

În concepția comuniștilor, lumea satului așa cum era ea trebuia să dispară. În scurt timp, ţăranii au ajuns muritori de foame, pentru că trebuiau să dea la stat totul, până la ultimul bob de grâu. Cei care aveau pământuri multe, moşieri şi ţărani înstăriţi, au fost declaraţi „chiaburi”, „duşmani ai poporului”, li s-a expropriat avutul iar ei au fost fie deportaţi fie închişi în centre de exterminare.

Începând cu 1949 și până în 1962, țăran după țăran a fost forțat să își cedeze proprietățile unui stat care avea să îl jecmănească nu doar de bunuri, ci și de demnitate.

Colectivizarea- „cel mai mare dezastru, cea mai mare cacealma”

Colectivizarea  a fost de fapt un jaf armat care s-a produs după modelul sovietic al colhozurilor, folosind și metodele de represiune ale acestuia.

Totul se pare că a început de la “Directiva NKVD NK/003/47 (emisă în 1947 pentru toate ţările lagărului comunist) stipulează la punctul 13: «Politica faţă de mica gospodărie ţărănească urmează acest curs pentru a face gospodăria particulară nerentabilă. După aceea, trebuie începută colectivizarea. În cazul în care ar interveni o rezistenţă mai mare din partea ţăranilor, trebuie redusă împărţirea mijloacelor de producţie repartizate lor, concomitent cu creşterea obligaţiilor de predare a cotelor. Dacă nici aşa nu se ajunge la rezultatul scontat, trebuie organizat ca agricultura să nu poată asigura aprovizionarea cu alimente a ţării, astfel că necesarul să trebuiască să fie acoperit prin import».”

După 13 ani (martie 1949- aprilie 1962) de represiuni: tortură, crime, deportări, satul românesc n-avea să mai fie niciodată ca înainte. La fel și oamenii. Acea legătură de încredere și bunăvoință între oameni avea să se rupă sau să se corupă, definitiv.

Colectivizarea agriculturii, adică trecerea pământurilor țăranilor la stat, a început în martie 1949, ca o represiune violentă, îndreptată în special împotriva proprietarilor de mari suprafețe de pământ și a țăranilor bogați. În România, familiile de țărani dețineau, în medie, câte patru hectare de teren, pământ primit în urma reformei agrare înfăptuite de Regele Ferdinand I în 1921. În 1945, după Cel de-al Doilea Război Mondial, guvernul comunist condus de Petru Groza a decis să confiște proprietățile mai mari de 50 de hectare, sub masca unei noi reforme agrare. Astfel, Guvernul a confiscat mai mult de 1.000.000 de hectare, împreună cu mașinile agricole și animalele celor care au fost denumiți în jargonul comunist ”moșieri”. Însă țăranii care au primit aceste suprafețe de teren nu au avut prea mult timp să se bucure de ele. În martie 1949, comuniștii le-au confiscat în timpul așa zisei „ colectivizări” a agriculturii. Țintele lor erau, de această dată, țăranii cei mai gospodari, mai muncitori și mai avuți, care au fost stigmatizați cu termenul de „chiaburi”.

Ţăranii deveniseră muritori de foame, dar trebuiau să dea cotele. Ajungeau să se sustragă de la predarea acestora, metodele fiind diverse: “Ascunderea produselor agricole în gropi săpate în diverse locuri din apropierea casei, mituirea celor care se ocupau de colectarea cotelor, pentru a fi impuşi cu o cantitate mai mică de produse, udarea cerealelor pentru a cântări mai mult sau amestecarea lor cu diverse impurităţi, recoltarea în timpul nopţii”, consemnează istoricul Cosmin Budeancă într-un studiu al IICCMER.

Drept pedeapsă pentru nesupunerea lor, țăranii au fost deportați. Cosmin Budeancă scrie că dislocarea și deportarea s-a folosit ca măsură represivă în urma revoltelor și protestelor tăranilor:

”Spre exemplu, în vara anului 1949, au fost evacuate 236 de familii din regiunile Arad, Bihor, Baia Mare şi Sibiu, iar în vara anului următor, alte 94 de familii din judeţele din sudul ţării, ca urmare a revoltelor de aici.

Dar cel mai mare val de deportări a avut loc în iunie 1951, când peste 12.000 de familii, respectiv peste 43.000 de persoane, din peste 250 de localităţi din zona frontierei de vest a României, au fost deportate şi li s-a fixat domiciliu obligatoriu în Bărăgan. (…) Chiar dacă nu se cunosc cifre exacte, numărul celor care au fost deportaţi în Bărăgan, în Dobrogea sau în alte zone din ţară în perioada 1949 – 1962 este estimat la aproximativ 200.000 de persoane.”

Din păcate, nu se cunoaşte cu exactitate numărul de ţărani care, datorită opoziţiei la colectivizare, au fost arestaţi şi trimişi în închisoare, dar, spre exemplu, istoricul Dennis Deletant aproximează la 80.000 numărul acestora, dintre care 30.000 ar fi fost judecaţi public.

Au existat chiar răscoale ţărăneşti şi mişcări de revoltă, când Securitatea şi Miliţia au intervenit, de cele mai multe ori violent, rezultatul fiind morţi, răniţi, numeroşi arestaţi şi deportaţi.

În toți acei ani dintre 1949 şi 1962, au fost şi multe cazuri de execuţii demonstrative, numeroşi ţărani fiind ucişi de Securitate fără a fi fost condamnaţi, doar pentru că se declarau împotriva regimului şi a colectivizării agriculturii. ”În majoritatea cazurilor, victimele erau expuse în mod public, execuţiile având un evident rol de a intimida populaţia”, ne arată acelaşi studiu al lui Cosmin Budeancă.

Satul românesc era un univers în sine

Păstrător al tradiţiilor româneşti, supus ciclurilor naturii şi ordinii cosmice, acesta a fost mereu un pol de echilibru şi stabilitate de-a lungul tranziţiilor istoriei.

Lucrul cel mai valoros era sentimentul comunităţii – sentimentul că un grup de oameni trăiesc împreună şi ştiu să-şi construiască, să-şi adapteze mediul la nevoile lor, ştiu să reacţioneze în comun la bucurii sau la necazuri, sunt acolo, unii pentru alţii şi au grijă ca omenia, credinţa, demnitatea şi alte valori care i-au ajutat să se menţină, să fie date mai departe.

Tocmai acest sentiment al comunităţii a fost zguduit din temelii, atunci când s-a trecut la bolşevizarea ţării, a fost smuls şi înlocuit cu ceva golit de conţinut şi străin de firea umană.

Sufletul ţăranului român, cel care crea cântece, dansuri, ştergare şi cămăşi înflorate, a fost jupuit, a fost călcat în picioare. Dacă a mai rămas ceva din lumea satului de odinioară e pentru că au mai rămas câțiva oameni care au ținut, cu prețul vieții lor, la vechile tradiții.

Distrugerea satului, distrugerea sufletului, distrugerea unei lumi

Țăranii au fost cei care s-au opus în număr cel mai mare colectivizării, spunea Ana Blandiana la inaugurarea de anul trecut al primului muzeu al colectivizării, din Tămășeni, Neamț:

„Și-n închisori, și-n munți, majoritatea au fost țăranii. Și-n închisori, și-n munți s-a păstrat schema sociologică a poporului român. Așa cum erau majoritari și în populație, au fost și aici majoritari. Ei s-au opus în cea mai mare măsură. I-a mânat dragostea de pământ. Pentru ei nu exista o altă cale de a fi fericiți decât a fi stăpânii pământului lor, de a-l lucra și a face ce vor cu el”.

Ei au fost și cei mai loviți. Ei, țăranii, care învățaseră să stea pe propriile picioare de atâtea generații și care trăiau din legatura lor cu pământul, au fost transformați, peste noapte, în altceva.

„ A fost cel mai mare dezastru și cea mai mare cacealma. Dezastru pentru că a avut consecințe – și le mai are până în zilele noastre. Și cacealma pentru că a venit pompos, în numele muncitorilor și a țăranilor, pe care i-a distrus, pur și simplu”, explică Germina Nagâț, membru în CNSAS.

Întreaga politică comunistă a primilor corifei ai regimului: Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Miron Constantinescu, Alexandru Moghioros etc., nu face decât să pună într-o teribilă operă această gândire ideologică maniheistă, care face din clase de oameni clase de duşmani, de criminali, care trebuie exterminaţi. Comunizarea românească va fi permanent guvernată de această teribilă crimă istorică: distrugerea ţărănimii ca factor istoric, social şi economic.

Când dictatura a luat sfârșit ar fi fost loc de reparații. Dar sistematizarea satului, care a urmat colectivizării, în epoca ceaușistă, are niște consecințe care nu se mai pot repara. Migrarea masivă a țăranului dinspre rural spre urban a schimbat foarte mult compoziția, atât a satelor cât și a orașelor.

Ana Blandiana spunea că după 1989, țăranii nu s-au mai bucurat că primesc pământul. Nu s-au mai îmbulzit să-și ia pământul și să-l lucreze.

„Țărănimea chiar a fost distrusă. La retrocedare, țăranul nu a mai existat. Se mutase în blocurile construite la oraș, în cel mai fericit caz făcea naveta, dormea la sat și lucra la oraș iar întoarcerea la un pământ pentru care nu avea unelte, nu avea fonduri, capital, nu era o soluție economică”, spune Ana Blandiana.

Colectivizarea a învins, oraşele au fost sufocate de oameni veniţi în căutarea unei vieţi mai bune, satul românesc a murit puţin câte puţin. Comunismul a învins la sate în măsura în care şi-a impus formele de producţie şi de proprietate, în măsura în care a creat hibrizi umani fără identitate, care au asigurat industrializarea masivă a unei Românii agrare.

Acolo unde oamenii au reușit să-și păstreze morala și tradițiile nealterate de nimicnicia comunistă, satul lor, lumea lor frumoasă, a rezistat nimicirii, cu tenacitate. Desigur, nimic nu a mai fost ca înainte.

The post Colectivizarea: ”cea mai mare cacealma” cu care comunismul a distrus lumea de dinainte appeared first on Cherish Humanity.

În fostul penitenciar de detenţie politică s-a experimentat pentru prima dată cea mai draconică metodă de tortură numită „reeducare” la acea vreme, care a rămas în istorie ca Experimentul (Fenomenul) criminal Piteşti.

Alexandr Soljenitîn, fost deţinut politic în Uniunea Sovietică, considera că tratamentul din penitenciarul de la Piteşti a fost „cea mai oribilă barbarie a lumii contemporane”.

Metodele aplicate la Pitești nu pot fi întâlnite nici măcar în Gulagurile sovietice.

Cu toate acestea există un loc în care s-au aplicat metode similare de reeducare: În China maoistă s-a desfășurat un experiment asemănător în închisorile de la Pekin. Acolo, toți deținuții erau reeducați printr-un proces similar, urmând a deveni comuniști convinși.

La Pitești și Pekin, sistemul de reeducare avea aceleași planuri, și anume transformarea deținuților în torționari și folosirea lor împotriva altor deținuți, până la atingerea scopului propus: crearea omului nou prin reeducarea lui în spirit comunist. Fenomenul Pitești a depășit în oroare, dar nu în durată, reeducarea maoistă din închisorile de la Pekin.

Când istorisesc scene din calvarul trăit în temniţele comuniste, foştii deţinuţi politic români vorbesc cu blândeţe şi fără nicio urmă de mânie. Stăpânindu-şi amintirile dureroase şi uneori lacrimile, ei povestesc cu multă modestie despre momente trăite în cursul anilor când au fost anchetați şi torturați. Ei spun că ceea ce i-a ajutat să treacă prin toate situaţiile au fost speranţa şi credinţa în Dumnezeu. Ei, care au fost schingiuiți şi chinuiţi în puşcăriile comuniste, mai ales în numele credinţei, au fost supranumiți „Sfinţii închisorilor”.

Sălbăticia maximă a ororilor Experimentului a avut loc în puşcăria din Piteşti între anii 1949-1952. Însă reeducarea prin muncă a continuat în China până în prezent, milioane de oameni fiind închiși în lagăre de reeducare prin muncă.

Răspândirea Revoluției Culturale în SUA

De-a lungul timpului, poporul chinez a suferit multiple campanii de reeducare și de reducere la tăcere. Uneia dintre aceste campanii – numită Revoluția Culturală a PCC – i-au căzut victime între 60 de milioane și 80 de milioane de oameni.

Mișcările care au avut loc recent în SUA sunt considerate de cei care înțeleg campaniile din China ca fiind similare Revoluției Culturale – care a distrus moștenirea culturală și tradițiile națiunii chineze.

Astfel, în SUA există  grupuri de extremă stângă, precum Black Lives Matter – ai cărui fondatori se descriu ca „marxiști” și au legături cu grupuri pro-PCC și nu cu cei care susțin în general viețile oamenilor de culoare, Antifa care organizează proteste și revolte similare Revoluției Culturale a PCC, etc. Nucleul ideologiei mișcării din SUA nu este diferit de cel al mișcării comuniste din China și merge mână în mână cu PCC, gata să submineze valorile Statelor Unite.

Credința în Dumnezeu a fost întotdeauna fundamentală pentru America. Primii coloniști au fugit în Statele Unite pentru a-și putea practica religia în mod liber. Statele Unite au fost întemeiate pe convingerea că oamenii sunt creați egali de Dumnezeu și înzestrați de Creator cu drepturile lor. Motto-ul SUA este „În Dumnezeu avem încredere”.

Potrivit acestei tradiții, votul este o datorie sacră în care fiecare cetățean își poate asuma responsabilitatea pentru cine guvernează. Iar, în acest an, un număr record de americani au votat pentru a-și alege următorul lider.

Mulți americani au votat pentru a-l susține pe Donald Trump în lupta împotriva instaurării socialismului și comunismului în SUA, fiind îngrijorați de cele întâmplate țării lor în această vară. Însă cei mai îngrijorați sunt cei care au trăit sau au simțit ororile comunismului direct.

Printre aceștia se află și membrii organizației „Mişcarea de Retragere din Partidul Comunist Chinez”, numită „Tuidang” în limba chineză, care a început la sfârşitul anului 2004 în SUA.

Declaraţiile celor care se retrag din partid pe website-ul Tuidang oferă un punct de vedere rar întâlnit şi sincer asupra istoriei în curs de desfăşurare. Poporul chinez îşi întoarce faţa de la Partidul Comunist, urmându-și conştiinţa, şi odată cu aceasta anunţând lumii viitoarea Chină,  fără conducerea Partidului.

Într-un comunicat recent al Centrului Global de Servicii pentru Retragerea din Partidul Comunist Chinez, acesta denunță comunismul notând: „Rezistăm ferm infiltrării comuniste în aceste alegeri din SUA. Susținem toate acțiunile legale întreprinse împotriva presupusei fraude în procesul electoral”.

Și la fel ca detinuții politic români, își pun speranța în Dumnezeu.

Puteți citi despre aceasta și despre rezistența lor fermă împotriva infiltrării comuniste, în comentariul lor pe care-l redăm integral mai jos:

„Statele Unite se află într-un moment critic în istorie. Factorii spectrului socialismului și ai comunismului încearcă să submineze marele sistem democratic al Statelor Unite, încercând să fure alegerile din Statele Unite.

Cu doar puțin timp în urmă, Statele Unite au fost recunoscute pe scară largă ca fiind cea mai măreață țară de pe Pământ. Sistemul democratic și statul de drept din Statele Unite au garantat pacea mondială și au asigurat un viitor strălucit pentru toată umanitatea. Motivul pentru care Statele Unite este atât de puternică este deoarece părinții fondatori ai acestei națiuni au stabilit principiile fundamentale: respectarea dreptului la credință, a libertății de exprimare, a democrației și a statului de drept. Națiunea a fost întemeiată pe baza unei credințe ferme în existența lui Dumnezeu. Toate aceste lucruri, prin natura lor, sunt în contradicție cu comunismul malefic care a inundat lumea.

Pe măsură ce istoria a ajuns până în zilele noastre, toate activitățile societății noastre s-au manifestat ca o mare luptă între forțele Binelui și Răului din univers.

Aceste alegeri nu se referă doar la realegerea președintelui Donald Trump, ci la războiul dintre Bine și Rău din univers, manifestat în lumea umană.

Timp de mulți ani, factorii spectrului comunismului și maleficul Partid Comunist Chinez (PCC), au considerat Statele Unite ca fiind dușmanul lor de moarte. Au planificat declinul moralității în toate națiunile prin șantaj, mită, corupție, violență, înşelăciuni, și distrugerea tradițiilor. Ei s-au infiltrat în Statele Unite și în întreaga lume prin mijloace perverse larg răspândite. Înfluența lor malefică este prezentă în toate domeniile societății, inclusiv în politică, afaceri, cultură, tehnologie, educație, mass-media, și organizații nonguvernamentale. Prin mijloace imorale, ei au abuzat grav Statele Unite. Scopul lor malefic este să forțeze toate națiunile și toți oamenii lumii să se opună lui Dumnezeu. Aceasta este lucrarea maleficului care urmărește să distrugă ființele umane. Acest spectru muribund al comunismului a atins apogeul nebuniei. Răutatea sa este exprimată în haosul acestor alegeri.

Noi, Centrul Global de Servicii pentru Retragerea din Partidul Comunist Chinez, ne opunem ferm infiltrării comuniste în aceste alegeri din SUA. Susținem toate acțiunile legale întreprinse împotriva fraudei prezumate din cadrul procesului electoral.

Credem că, oricât de nebunesc ar acționa maleficul, acest lucru va dura doar o scurtă perioadă de timp. Divinitatea nu va sta deoparte. Dreptatea va triumfa. Președintele Donald Trump îndeplinește misiunea dată de Dumnezeu și conduce Statele Unite înapoi la tradiție, dezintegrând PCC. Președintele Donald Trump îndeplinește misiunea dată de Dumnezeu de a conduce oamenii.

Toate forțele drepte din această lume îl vor susține cu siguranță pe Președintele Trump. Poporul chinez și miliarde de oameni din întreaga lume care au suferit din cauza comunismului se vor alătura președintelui Trump.

La 1 iulie 2017, președintele Trump a spus într-un discurs la Universitatea Freedom: „Poporul american nu se închină guvernului. Noi ne închinăm lui Dumnezeu”.

Să ne rugăm împreună lui Dumnezeu ca, în acest moment dificil, Creatorul să ajute la trezirea simțului dreptății și al conștiinței oamenilor, să ofere înțelepciune oamenilor, să protejeze Statele Unite și oamenii lumii și să conducă întreaga omenire spre un viitor strălucitor.

Fie ca Creatorul să binecuvânteze Statele Unite și să facă din nou Statele Unite o țară măreață!”

Context

Statele Unite a devenit acum punctul focal al bătăliei dintre comunism și libertate. 

Această bătălie pentru viitorul Americii – și odată cu aceasta, pentru restul lumii – are acum loc la alegerile prezidențiale din SUA.

Comunismul s-a răspândit în America sub nume precum socialism, progresism, liberalism, neomarxism și așa mai departe, într-un proces lent ce a avut loc de-a lungul a zeci de ani de subversiune sistematică începută de Uniunea Sovietică, și continuată acum de Partidul Comunist Chinez (PCC).

Acum, Statele Unite au ajuns în pragul căderii într-un abis comunist.

În centrul acestei bătălii se află președintele Donald Trump, care pentru a contracara influența socialismului și comunismului și infiltrarea acestora în SUA a pus capăt concesiilor făcute regimului chinez timp de decenii.

În acest moment critic din istorie, Trump a confruntat direct Partidul Comunist Chinez. Și, pentru China comunistă, traiectoria SUA este clară: Trump este un președinte american care prețuiește tradiția și se opune comunismului și, atâta timp cât conduce, regimul chinez știe că nu va reuși să distrugă America și odată cu ea restul lumii libere.

Impactul acestor alegeri este de anvergură. Au arătat în mod clar oamenilor, guvernelor și organizațiilor din întreaga lume că trebuie să decidă dacă sunt de partea spectrului comunist sau a tradițiilor și valorilor universale.

Și, din ce în ce mai mulți oameni își dau seama că alegerile din 2020 din SUA nu sunt o luptă între două partide, și nici o dispută între Trump și Biden, ci o bătălie între Tradiție și Socialism, o bătălie între Bine și Rău, o bătălie între Divin și spectrul comunist.

Pentru a afla mai multe, citiți seria editorială specială „Cum conduce spectrul comunismului lumea”.

________________________________________________________________

Centrul Tuidang coordonează mișcarea Tuidang care a ajutat, în ultimii 16 ani, 367 de milioane de chinezi să demisioneze din Partidul Comunist Chinez(PCC) și din organizațiile sale afiliate. Tuidang nu este o mișcare politică; se bazează pe valorile morale tradiționale chinezești și ajută oamenili să renunțe la jurămintele pe care le-au dat PCC, ceea ce toți chinezii au trebuit să facă încă din copilărie. Centrul Tuidang, cunoscut și sub numele de Centrul Global de Servicii pentru Retragerea din Partidul Comunist Chinez, este o organizație înregistrată în Statele Unite.

The post Un moment critic în istorie appeared first on Cherish Humanity.

Și, într-adevăr, Răul proliferează și face victime atunci când oamenii nu iau măsuri pentru stoparea lui. Un astfel de caz este cel al Partidului Comunist Chinez (PCC), care, de-a lungul deceniilor, a omorât zeci de milioane de chinezi nevinovați, iar acum se dovedește a fi un pericol pentru întreaga planetă. Prin ascunderea informațiilor despre izbucnirea pandemiei de COVID-19, a îmbolnăvit omenirea și pus economiile multor țări la pământ. Și noi, românii, simțim din plin efectele sale distructive.

Vă chemăm așadar să contribuiți în mod concret, cu o semnătură, la demersul global de eliminare a Partidului Comunist Chinez, organizație criminală ce reprezintă un pericol pentru întreaga umanitate.

Iată unele dintre motivele pentru care PCC ar trebui aruncat la coșul de gunoi al istoriei:

Coronavirusul – PCC Minte, Oamenii Mor

A fost nevoie de luni de zile pentru ca mașinăria de propagandă a PCC să admită gravitatea pericolului reprezentat de COVID-19 și faptul că virusul se transmite de la om la om, lucru pe care îl negase inițial. A fost mult prea târziu. Mușamalizarea a dus în scurt timp la o pandemie, care s-a soldat cu aproape un milion de decese și peste 20 de milioane de cazuri confirmate, iar numerele sunt într-o continuă creștere. Iar acum suntem avertizați că urmează un al doilea val. Toate acestea ar fi putut fi prevenite dacă PCC nu ar fi mințit întreaga lume.

La asta se adaugă și nenumăratele tragedii umanitare care au avut loc în China din cauza metodelor de carantinare forțată aplicate de organele represive ale PCC. Familii întregi au fost târâte din casele lor în centre de izolare slab igienizate, ușile de la apartamente au fost sudate de poliție, transformând locatarii în prizonieri, etc.

Hong Kong – Sfârșitul promisiunii “O singură țară, două sisteme”

PCC a promis că Hong Kong-ul se va bucura de 50 de ani de autonomie după ce a fost predat Chinei de către Regatul Unit în 1997. Realitatea a demonstrat însă că PCC nu a intenționat niciodată să se țină de cuvânt. Pe 3 iunie, a impus Hong Kong-ului o controversată lege a “securității naționale” care pune efectiv căluş vocilor critice din teritoriu.

Vorbim de pedepse maxime de închisoare pe viață pentru opozanții PCC. Această lege a fost condamnată pe scară largă de lideri mondiali și este văzută drept un certificat de deces pentru politica “o țară, două sisteme”.

Hong Kong-ul – la conducerea căruia PCC si-a pus un lider marionetă – va deveni probabil o altă provincie a regimului comunist. Cu toate acestea, oamenii de acolo nu vor renunța cu ușurință la libertățile lor. De-a lungul anilor, ei s-au opus influenței PCC prin proteste curajoase și pașnice de mare amploare, care s-au lovit însă constant de brutalitatea si abuzurile poliției controlate de PCC. În 2019, un milion de oameni au ieșit în stradă împotriva unui proiect de lege privind extrădarea, care ar fi permis PCC să transfere persoane pentru a fi judecate în China. Evenimentul a declanșat o mișcare de protest anti-PCC, pro-democrație – “Mișcarea Umbrelelor”.

Persecuția împotriva Falun Gong

Falun Gong, cunoscută și sub numele de Falun Dafa, este o practică tradițională care include un set de exerciții (denumite “qigong” în cultura chineză) și învățături ce au la bază respectarea în viața de zi cu zi a principiilor Adevăr, Compasiune și Toleranță. Practica s-a bucurat de un mare succes în rândul chinezilor, grație beneficiilor sale dovedite în domeniul sănătății (fizice și mentale), astfel că, în doar câțiva ani, între 70 și 100 de milioane de oameni au ajuns să o urmeze.

Temându-se de popularitatea tot mai mare a Falun Gong, care promova principii morale universale aflate în directă opoziție cu filozofia luptei de clasă și a violenței promovată de regim, PCC a considerat-o o amenințare, iar fostul dictator Jiang Zemin a lansat o campanie brutală de eradicare a ei, ignorând total faptul că practica era complet apolitică și ajuta zeci de milioane de chinezi să își îmbunătățească în mod gratuit sănătatea și conduita în societate. Milioane de aderenți Falun Gong au fost smulși din casele lor și aruncați în închisori, lagăre de muncă forțată, centre de spălare a creierului etc., unde au avut parte de abuzuri inimaginabile, iar mulți dintre ei au fost uciși.

Demarată acum 21 de ani, persecuția contra Falun Gong continună și în zilele noastre și a cunoscut forme care au șocat umanitatea: practicanții aflați în spatele gratiilor au fost transformați în “bancă vie de organe”.

Recoltarea forțată de organe

Cu închisorile pline de aderenți Falun Gong a căror stare de sănătate era foarte bună, PCC a demarat un program de “valorificare” a acestora.  Mai exact, a pus bazele unei adevărate industrii de recoltare forțată de organe pentru transplant, care a adus profituri uriașe regimului comunist.

Deși principalele victime sunt cei care urmează Falun Gong, la același tratament sunt supuse acum și celelelate grupuri de disidenți persecutate de PCC. Se estimează că, din 2000, peste un milion de transplanturi de organe ilegale au avut loc în China. Iar transplanturi, pe modelul PCC, înseamnă deținuți de conștiință scoși din închisori, urcați pe mesele de operații și uciși, pentru ca apoi organele lor să fie vândute.

Înfiltrarea globală – Imperialismul PCC

Sub pretextul că ajută 68 de țări să construiască infrastructura de transport (“Inițiativa Centura și Drumul”), PCC intenționează să le îndatoreze pe toate, luându-le în schimb resurse precum metale rare, minerale, etc. Prin impunerea “imperialismului cu caracteristici chineze”, aspiră să domine lumea.

Huawei și 5G

5G este mai mult decât o rețea de telecomunicații super-rapidă. Dacă Huawei devine furnizor, practic PCC va avea posibilitatea să monitorizeze activitățile online ale tuturor. Acest lucru înseamnă că “Big Brother” ne va urmări la un cu totul alt nivel.

Institutele Confucius – oficine de spionaj ale PCC

Nu, in aceste școli nu este vorba despre predarea înțelepciunii tradiționale a lui Confucius, ci despre predarea limbii chineze pentru studenții străini în amestec cu propagandă PCC. În 2019, existau 530 de institute Confucius în zeci de țări de pe șase continente, iar PCC își propusese să înființeze 1.000 de astfel de institute până în anul 2020. Din fericire, lumea occidentală a ajuns să realizeze ce se întâmplă și opune rezistență, unele dintre ele fiind deja închise după ce asupra lor au planat acuzații grave.

Mai exact, în mai multe ţări occidentale, Institutele Confucius au fost acuzate, printre altele, de spionaj în favoarea PCC, de furt de proprietate intelectuală, precum și de recrutarea de agenți pentru serviciile de informații chineze.

PCC s-a infiltrat și în mediul academic din România, înființând Institutele Confucius la Universitatea București, Universitatea Babeş-Bolyai, Universitatea Transilvania și Universitatea Lucian Blaga.

Programul “O mie de talente”

PCC a furat proprietate intelectuală timp de 20 de ani pentru a-și spori puterea militară și economică.

Programul “O mie de talente” atrage și încurajează oamenii de știință din străinătate să se implice în spionaj economic și furt de proprietate intelectuală. Cu titlu de exemplu: un savant trimis să lucreze în afara granițelor a descărcat 300.000 de documente dintr-un laborator și a fugit cu ele înapoi în China. Și acesta este doar vârful aisbergului.

PCC, în război cu credința

Comunismul învață oamenii să nu creadă în Dumnezeu, ci să creadă doar în el, și atacă la nivel fundamental moralitatea umană. De-a lungul anilor de când a venit la putere, PCC a distrus și a controlat nenumărate mănăstiri și temple și a arestat credincioșii din toate religiile – creștini, catolici, budiști și alții. În cele din urmă PCC vrea ca oamenii săi să îl venereze ca pe un idol unic. Este chiar un regim care seamănă cu un cult.

Politica unui singur copil (1979 – 2015)

PCC controlează fiecare aspect al vieții, inclusiv viața de familie.

Prin politicile sale , PCC a făcut ca 400 de milioane de nașteri să fie “evitate”. Cu alte cuvinte, copiii au fost uciși înainte să se nască. Femeile riscă pedepse și amenzi dacă nasc mai mult de un copil. Multe dintre ele au fost forțate să avorteze și nenumărați copii au fost uciși înainte de naștere iar alții, imediat după ce au fost născuți.

Teroare și Sânge – Revoluția Culturală și Masacrul din Tiananmen

Imaginați-vă toți cetățenii chinezi devenind adepți fanatici ai ideologiei comuniste a lui Mao Zedong. Asta își dorea PCC… Și, pentru a se atinge acest scop, Gărzile Roșii ale lui Mao au fost îndoctrinate cu misiunea de a “distruge lumea veche” și de a “stabili o lume nouă”. Cu astfel de ambiții “nobile” în minte, acești adepți executau, torturau, și distrugeau reputația “dușmanilor comunismului”, care puteau fi vecinii lor, cândva profesori iubiți sau chiar părinții lor. Această mișcare – “Revoluția Culturală” – care a ținut timp de 10 ani a distrus sute de milioane de oameni și milioane peste milioane de vieți au fost pierdute. Dar pagubele nu s-au limitat doar la uciderea unor oameni nevinovați. PCC a nimicit standardele morale tradiționale chineze, cu toată violența de care a fost capabil, ruinând astfel sufletul națiunii și distrugând 5.000 de ani de cultură.

Masacrul din Piața Tiananmen a avut loc pe 4 iunie 1989, încheind luni de manifestaţii ale studenţilor chinezi care cereau stârpirea corupţiei endemice din sânul PCC. În ’89, încurajați de atmosfera politică mai deschisă de pe parcursul anilor ’80, tinerii chinezi şi-au pus speranţele într-un Guvern care s-a auto-intitulat “al poporului”. La un moment dat, când criza economică ameninţa şi corupţia se înrăutăţise, studenţii au crezut ca pot începe un dialog cu liderii naţiunii pentru a face ţara un loc mai bun. Au ieșit în Piața Tiananmen pentru a afișa bannere cu mesaje democratice și pline de speranță. Speranțe care au fost înecate într-o baie de sânge, căci Paritidul cu care ei credeau că se poate dialoga a trimis peste ei tancuri și mitraliere.

Mișcarea “Tuidang” – Chinezii se retrag din PCC și din asociațiile sale afilitate

De-a lungul deceniilor, un număr mare de chinezi au fost păcăliți sau forțați să se alăture PCC și organizațiilor sale afiliate. Mulți au început însă să se trezească și să vadă dincolo de propaganda oficială a Partidului-Unic. Astfel, s-a născut Mișcarea de Retragere din Partidul Comunist Chinez (Mișcarea Tuidang), care a atras mai bine de 350 de milioane de chinezi. Iar numărul este într-o continuă creștere, fapt ce a produs unde de șoc în întregul aparat al regimului comunist.

Acest lung șir de crime trebuie să ia sfârșit. Semnați petiția pentru eliminarea Partidului Comunist Chinez. De prea multe decenii rostogolește moarte peste China si, mai nou, peste întreaga lume.

The post A venit momentul: Regimul care a permis îmbolnăvirea omenirii trebuie aruncat la coșul de gunoi al istoriei appeared first on Cherish Humanity.

Vom încerca în continuare să facem un sumar al acestei persecuții abominabile, ce legătură are cu această criză umanitară provocată de virusul covid-19, pe care fiecare din noi o trăim acum, și cum putem ieși din această situație.

Falun Gong, cunoscută și sub numele de Falun Dafa, este o disciplină spirituală tradițională chineză ce are la bază principiile Adevăr, Compasiune, Toleranţă, şi un set de 5 exerciţii line denumite “qigong”. Practica a fost adusă în fața publicului din China în 1992 și ani la rând a câștigat cele mai prestigioase premii și distincții din partea guvernului chinez.

În 1999, când guvernul chinez a înțeles că practica este mai populară decât Partidul, acesta a început o campanie de defăimare și discreditare a practicii și a practicanților Falun Gong  din China.

Pe 25 aprilie 1999, peste 10.000 de practicanți Falun Gong s-au adunat în fața Biroului Consiliului de Stat pentru Petiţii din Beijing, pentru a depune petiții către Guvern și a le spune liderilor guvernamentali despre hărțuirea continuă a Falun Gong organizată de câțiva oficiali de rang înalt. Evenimentul a ajuns pe paginile ziarelor din întreaga lume, și este considerat a fi cea mai mare și mai pașnică manifestaţie de la masacrul din Piaţa Tiananmen.

Deşi părea că apelul pașnic a decurs bine, iar mulţimea de practicanţi a plecat la fel de liniştită cum a venit, la câteva ore după asta, Jiang Zemin declara că dacă nu poate învinge Falun Gong, Partidul va deveni un “obiect al batjocurii”. În vara aceluiaşi an, regimul chinez a lansat o persecuţie de o brutalitate fără precedent împotriva Falun Gong care continuă şi în zilele noastre în China continentală.

În această persecuție, sute de mii – dacă nu chiar milioane de practicanți sunt ilegal încarcerați în lagărele de muncă chinezești și închisori, constituind cea mai mare populație de prizonieri de conștiință din țară. Zeci de mii de practicanți au fost supuși torturii de către polițiști și agenți de securitate. Alte milioane de practicanți se confruntă cu lipsuri, pierderea locurilor de muncă, expulzare din școală și alte forme de discriminare sistematică.

Dar cel mai groaznic aspect al acestei persecuții este recoltarea forțată de organe pe viu de la practicanții Falun Gong în China, pentru profit.

În 2016, David Matas – avocat canadian specializat în drepturile omului, David Kilgour – avocat şi fost secretar de stat al Canadei şi jurnalistul american de investigaţie Ethan Gutmann și-au unit eforturile pentru a publica un raport independent intitulat „Recoltarea sângeroasă / Carnagiul: O actualizare” – care arată că spitalele chineze au transplantat, începând din anul 2000, între 60.000 şi 100.000 de organe anual. Numărul de transplanturi efectuate în aceşti ani este estimat la 1,5 milioane. Acest lucru a creat o industrie de transplant de organe, in valoare de miliarde de dolari.

La 1 martie 2020, un tribunal independent din Londra, prezidat de Sir Geoffrey Nice QC, care anterior condusese judecarea lui Slobodan Milošević în cadrul Tribunalului Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie, a emis o hotărâre finală în care spunea: ” Membrii tribunalului sunt siguri – în unanimitate și fără îndoială – că în China, recoltarea forțată de organe de la prizonierii de conștiință, s-a practicat o perioadă mare de timp, și a implicat un număr foarte substanțial de victime. […] Practicanții Falun Gong au fost probabil singura si principala sursă pentru furnizarea de organe”.

În aceeași hotărâre, Tribunalul China mai concluziona: “Orice persoană sau organizație care interacționează într-un mod substanțial cu Republica Populară Chineză, ar trebui să știe faptul că interacționează cu un stat criminal”.

În fața brutalității neîncetate, practicanții Falun Gong au rămas neclintiți. Au demonstrat bunătate, pace și rațiune. Prin toate formele de tortură prin care au trecut, practicanții au demonstrat că nimic nu poate să le miște inima de compasiune și credința lor fermă în principiile Adevăr-Compasiune-Toleranță. În istoria mișcărilor politice ale PCC, niciun grup nu a reușit să supraviețuiască atunci când Partidul l-a selectat pentru persecuție. Cu excepția Falun Gong.

De asemenea, în ultimii 21 de ani, nu a existat niciun incident în care vreun practicant să se răzbune prin violență. Dimpotrivă, practicanții consideră că poliția care participă la persecuție nu este decât victimă a propagandei PCC. Practicanții nu au încetat niciodată să spună poliției despre Falun Gong și adevărul despre persecuție, pentru că ei nu vor ca aceștia să comită crime care rănesc oameni buni.

An de an, practicanții continuă să spună publicului motivul pentru care persecuția nu este corectă și cer oamenilor să ajute la oprirea ei. Când regimul comunist chinez a ales să persecute și să calomnieze Falun Gong, practicanții și-au asumat responsabilitatea de a spune oamenilor de ce regimul face ceea ce face, pentru a împiedica inducerea în eroare a oamenilor.

Practicanții descriu crimele regimului chinez și îi ajută pe oameni să renunțe la PCC și la organizațiile sale afiliate. Practicanții nu țin ură împotriva PCC, dar își riscă siguranța pentru a le spune oamenilor să renunțe pentru a-i ajuta. Ei nu sunt implicați în politicile Chinei, nu sunt motivați politic, și nu au intenția să se implice în politică. În Taiwan și în țările democratice occidentale, practicanții nu devin preocupați de partide sau alegeri politice. Ei participă adesea la evenimentele comunității locale pentru a introduce practica în rândul publicului și sunt adesea onorați de guvernele și comunitățile locale. Acesta este modul în care practica funcționează în țările normale.

Chiar și după 21 de ani de persecuții, Partidul Comunist Chinez nu s-a oprit din persecutarea practicanților Falun Gong și continuă să mintă cu privire la existenta acestei persecuții în China. De fapt, regimul chinez nu recunoaște niciunul din genocidele pe care le-a adus asupra poporului chinez, precum: Marea Foamete din China, Revoluția Culturală, Masacrul din Piața Tiananmen, persecutarea practicantilor Falun Gong, etc. În ultimii 70 de ani de când este la putere, și în ultimii 21 de ani de persecuție ai pașnicilor practicanți Falun Gong, Partidul Comunist Chinez a demonstrat că nu este nicio crimă de la care să se dezică și nicio minciună pe care să nu o spună pentru a-și menține puterea și a putea continua cu persecuțiile acelora pe care îi consideră că îi amenință supremația. De altfel, liderii chinezi au spus în discursurile lor că “Moartea este motorul care duce istoria înainte”.

Mai mult, Partidul Comunist Chinez nu s-a limitat doar la teritoriul Chinei cu aceste lucruri, ci a inclus în politicile sale internaționale că lucruri precum Tibet, Taiwan și Falun Gong sunt subiecte tabu și au acuzat statele, instituțiile, și chiar mass-media care discută despre aceste lucruri în mod deschis,  că “lezează imaginea Chinei”. Astfel, China a încercat mereu în “infectarea” lumii cu cea mai periculoasă boală a ultimilor 100 de ani: comunismul.

Modul de acțiune al Partidului Comunist Chinez în această pademie globală cauzată de Covid-19, nu este cu nimic diferit față de cum a acționat în trecut. Și acum, a continuat cu minciunile si cenzura, refuzând să facă publice din timp, datele pe care le avea la dispozitie cu privire la răspândirea virusului. A demonstrat încă odată că Partidul are prioritate în fața morții a milioane de oameni. De aceea, acest virus a mai fost denumit virusul Partidului Comunist Chinez.

Aceasta criză ne-a învățat că nu putem să ne încredem în cele spuse de Partidul Comunist Chinez, nu trebuie să mai negociem principii, și trebuie să ne delimităm de Partidul Comunist Chinez și practicile josnice ale acestuia. Pandemia cauzată de virusul Covid-19, este un apel la reconsiderarea obligațiilor noastre morale, și ne oferă oportunitatea de a reflecta asupra societății noastre și asupra noastră.

De aceea, probabil că unul din răspunsurile la această pandemie, îl putem găsi în trecut, în acele învățături autentice ale Chinei pe care comunismul a încercat cu atâta înverșunare să le distrugă după ce a preluat puterea. În China antică oamenii credeau în armonia dintre cer, pământ și omenire. Când aveau loc dezastre majore, toată lumea, de la împărați până la cetățeni obișnuiți, avea tendința de a privi în interior pentru a vedea dacă a făcut ceva greșit, fapt ce ar fi putut duce la un dezechilibru. Își corectau apoi greșelile și se îmbunătățeau.

În fiecare an, pe 25 aprilie, practicanții Falun Gong din întreaga lume, stau în fața ambasadelor și consulatelor chineze, într-un apel pașnic, pentru a onora pe practicanții Falun Gong uciși și torturați de Partidul Comunist Chinez în China, și pentru a aduce la cunoștința lumii întregi aceste crime.

The post Protestul din 25 aprilie 1999, Beijing, China. Un eveniment care a schimbat China pentru totdeauna appeared first on Cherish Humanity.

Mai exact, cum a fost „normalizat” Partidul Comunist Chinez în Occident? Ce impact a avut acest lucru asupra mișcării de asigurare a drepturilor omului pentru Tibet?

De ce este asocierea coronavirusului cu regimul chinez și Wuhan nu numai legitimă, ci și importantă?

În interviul de mai jos, Maura Moynihan, autoare, jurnalistă și raportoare pe probleme privind China, discută despre aceste probleme cu Jan Jekielek, gazda emisiunii „American Thought Leaders” aparținând publicației The Epoch Times.

Interviul pe scurt:

08:51 Cum propagă mass-media occidentală propaganda comunistă chineză despre coronavirus;
10:50 Despre normalizarea Partidului Comunist Chinez;
13:37 Costul ascuns de a avea lanțuri de aprovizionare în China;
15:25 Înțelegerea propagandei comuniste chineze și modul în care regimul controlează narațiunea globală
17:51 De ce nu mai auzim nimic despre Tibet?
23:54 Dilema morală incomodă privind chestiunea Tibetului;
29:52 Este rasism să numim Covid-19 „virusul chinezesc” sau „virusul Wuhan”?
32:56 A înțelege lupta pentru putere din interiorul Partidului Comunist Chinez este esențial pentru a înțelege răspunsul regimului la problema coronavirusului;
35:53 Să nu credeți că Partidul Comunist Chinez nu poate câștiga;
36:43 Care este situația în Tibet acum?
42:52 Este China încă comunistă?
52:24 Țările care au legături mai strânse cu regimul chinez, au de asemenea și mai multe cazuri de coronavirus;
56:35 Lumea trebuie să înceteze să mai sprijine Partidul Comunist Chinez;

The post VIDEO / Partidul Comunist Chinez trebuie tras la răspundere pentru răspândirea globală a coronavirusului appeared first on Cherish Humanity.

OMS are deja un istoric întunecat datorită eșecurilor sale în a gestiona epidemiile mortale de-a lungul anilor. De exemplu, în 2015, sub conducerea Margaret Chan, care era susținută de Beijing la acel timp, OMS a recunoscut că este „prost pregătită” să gestioneze focarul de Ebola.

Potrivit unui articol din publicația Time, OMS a enumerat opt lecții pe care le-a învățat în urma crizei, inclusiv „comunicarea mai clară a ceea ce este necesar”, iar ulterior, a propus nouă pași pentru a remedia situația și a acționa mai eficient în cazul unor focare viitoare, cum ar fi crearea unui “grup de lucru pentru administrarea situațiilor de urgență la nivel global”.

Narațiunile Beijingului

De această dată însă, eșecul OMS nu este doar despre incompetența sa, ci are de a face de asemenea și cu eforturile sale evidente de a trâmbița narațiunile Beijingului în actuala criză.

La începutul lunii ianuarie, OMS a fost criticată la nivel global pentru susținerea Beijingului de a minimaliza efectele virusului. Experții din domeniul sănătății din întreaga lume au fost consternați să vadă aceste lucruri, având în vedere  controlul draconic al Beijingului asupra informațiilor și faptul că a amenințat avertizorii virusului cu închisoarea. În schimb, OMS laudă Beijingul pentru că “ne acordă o siguranță sporită” și declară  virusul ca fiind o urgență de sănătate publică globală numai după  câteva zile după ce Wuhan, epicentrul focarului de coronavirus, a fost închis pe 23 ianuarie.

Până la acel moment, acest virus mortal ajunsese deja în Europa și America de Nord.

Temându-se să nu ofenseze Beijingul, OMS s-a învârtit în jurul cozii câteva zile la rând înainte de a numi în cele din urmă virusul din Wuhan ca fiind „COVID-19”. Răspunsul lent al OMS de a avertiza restul lumii despre această boală fatală a dus la proteste publice împotriva lui Ghebreyesus. În câteva zile, peste 456.000 de persoane au solicitat demisia sa pe platforma de petiții online, Change.org.

Conform site-ului OMS, China se află pe locul 16 în topul primilor 20 de contribuabili, rămânând mult în urma Statelor Unite, care este donatorul principal chiar și după propunerea administrației Trump de a reduce fondurile organizației cu 65 de milioane de dolari. Influența Beijingului la OMS este însă vizibilă și dictează multe domenii critice.

Unul dintre cele mai deranjante lucruri în privința OMS este afișarea de informații înșelătoare cu privire la virusul din Wuhan. De exemplu, pe site-ul său web în limba engleză se declara inițial: „Următoarele măsuri NU SUNT eficiente împotriva COVID-2019 și pot fi dăunătoare: “Fumatul. Administrarea de remedii tradiționale din plante. Purtarea a mai multe măști. Administrarea de medicamente fără rețetă, precum antibioticele”.

Avertismentul cu privire la administrarea de remedii tradiționale din plante se află în versiunea franceză/arabă/rusă a website-ului, dar nu se află în versiunea în chineză. La acest moment, acest avertisment a fost eliminat și din versiunea site-ului în limba engleză.

OMS este aparent grijulie față de campaniile mass-media din China care promovează medicamentele din plante tradiționale chinezești pentru combaterea virusului din Wuhan. Această manipulare a informațiilor asupra unei pandemii este descurajantă, neetică și iresponsabilă, în special pentru pacienții afectați și curajoșii profesioniști medicali care se află în prima linie în toată lumea.

Când dr. Bruce Aylward, directorul general adjunct al OMS, a afirmat că modul cum China a gestionat focarul virusului din Wuhan, poate fi replicat, cu siguranță a trecut cu vederea, dacă nu chiar a pledat, pentru o societate orwelliană în care statul de drept, drepturile omului, transparența, și libertatea presei, lipsesc.

Când Aylward a declarat presei: „Dacă aș avea COVID-19, aș vrea să fiu tratat în China”, internauții chinezi au pus imediat la îndoială cunoștințele sale cu privire la realitățile îngrozitoare din centrele de carantină din China. Un internauț a postat chiar o invitație sarcastică prin care îl invita pe Aylward să devină imediat rezident în Wuhan.

Virusul din Wuhan a fost detectat pentru prima dată de către medicii chinezi în decembrie 2019, însă regimul de la Beijing a refuzat să facă situația publică până pe 23 ianuarie. Conform unui raport de cercetare lansat recent, “Contagiune cenzurată“, de către Universitatea din Toronto, Beijing a cenzurat informațiile cu privire la acest virus pe platformele sociale precum WeChat și YY încă din decembrie 2019, și continuă încă să restricționeze informațiile.

Sunt eliminate referințele către dr. Li Wenliang, avertizorul din Wuhan care a informat lumea despre fatalitatea virusului și care a murit din cauza acestuia, precum și altele asemenea. Potrivit raportului, un astfel de control al informațiilor poate afecta comunicarea în legătură cu virusul și împiedica prevenția efectelor acestuia.

Este iresponsabil pentru OMS, mass-media globală și guvernele lumii să utilizeze datele și statisticile de la Beijing, având în vedere faptul că regimul a falsificat rapoartele în timpul epidemiei de SARS și face la fel și acum cu acest virus.

Presa occidentală, guvernele lumii, precum și OMS par să fi dat credibilitate datelor de la Beijing, citându-le fără urmă de îndoială.

Această organizație internațională pare să se concentreze pe soluționarea nevoilor liderilor comuniști de la Beijing, în detrimentul bunăstării celorlalte națiuni.

Miracolul Taiwanului

De-a lungul anilor, amestecarea politicii cu sănătatea publică a fost ceva obișnuit pentru OMS.

În ciuda eforturilor mari a mai multor state membre, Taiwanul nu a primit un loc la OMS, iar acest refuz împiedică Taiwanul să acceseze datele și resursele organizației. Acest lucru a jucat un rol deosebit de crucial în timpul crizei de SARS din 2003, și la fel acum cu acest virus.

Pentru a convinge Taiwanul să adopte „o singură țară, două sisteme”, propaganda de la Beijing îi descrie pe taiwanezi ca fiind chiar „compatrioți din același sânge”. Cu toate acestea, atunci când Taiwan întâmpină crize în sănătatea publică, cum ar fi SARS și virusul din Wuhan, sau când Taiwan încearcă să obțină statutul de membru în OMS, această legătură de sânge dispare.

Potrivit dr. Chen Chien-jen, un epidemiolog instruit la Universitatea Johns Hopkins din SUA și vicepreședinte al Taiwanului, în 2003, Taipei a obținut informații despre SARS din Statele Unite, deoarece Beijingul a refuzat să ofere orice asistență.

Un articol al Foreign Policy menționa că „ în fiecare an, aproximativ 60.000 de zboruri transportă 10 milioane de pasageri între Taiwan și China. Taiwan are un mare interes în protejarea atât a propriei bunăstări cât și pe cea a lumii de această ultimă amenințare la sănătate. […] Cu toate acestea, Taiwan a fost exclus din ședințele de urgență ale OMS cu privire la noua criză de coronavirus. ”

Influența Beijingului în cadrul OMS și a altor organizații internaționale nu a trecut neobservată. Pe data de 14 mai 2019, doi cercetători de la Center for a New American Security au lansat un raport intitulat “Republica Populară a Națiunilor Unite”, pentru a stimula conștientizarea revizionismului emergent al Chinei în organizațiile internaționale.

Raportul afirmă: „China își folosește din ce în ce mai mult puterea economică, politică și instituțională pentru a schimba din interior sistemul de guvernare globală. […] Astfel, organizațiile internaționale au devenit o arenă pentru contestații ideologice, în care obiectivul Beijingului este de a face să pară că guvernarea autoritară este la fel de legitimă precum guvernarea democratică. ”

Taiwan are un guvern democratic cu toate că se află la doar 81 km de China continentală. Respingerea Taiwanului de către Beijing de a deveni un membru al OMS pe timpul crizei de SARS a determinat Taiwan să își modernizeze infrastructura de sănătate pentru a fi pregătit pentru o nouă eventuală criză.

De asemenea, Taiwan a decis să respingă regimul comunist din China. Președinta țării, Tsai Ing-wen a primit un număr istoric de voturi la alegerile prezidențiale recente, lucru care demonstrează profunda voință a publicului de a își menține autonomia față de China. Astfel, atât candidatul susținut de Beijing, cât și propunerea regimului chinez de a avea „o țară, două sisteme” au fost respinse.

Taiwan are peste 850.000 de taiwanezi care trăiesc în China și 400.000 de oameni care lucrează în acolo, iar anul trecut a avut aproximativ 2.7 milioane de turiști chinezi. S-ar putea spune că aceste lucruri fac ca insula să fie unul din cele mai vulnerabile locuri pentru virusul din Wuhan.

Un articol publicat de Centrul pentru Politici de Sănătate a Universității Stanford, California, pe 3 martie, arată că transparența Taiwanului, carantinele, distanțarea socială, măsurile de supraveghere, folosirea Big Data și instrucțiunile clare ale centrului de comandă, s-au dovedit a fi factori critici pentru a ajuta la oprirea răspândirii acestei boli fatale. Astfel, la data de 17 martie, Taiwan avea doar 77 de cazuri confirmate.

Cel mai semnificativ pas, în opinia mai multor experți în domeniul sănătății, a fost decizia rapidă a guvernului Taiwanului de a impune interdicții de călătorie în China și Hong Kong înainte ca epidemia să aibă o șansă de a se răspândi.

Interesele Chinei dictează

Pe de altă parte, Coreea de Sud, Japonia, Italia și Iran s-au mișcat încet sau au refuzat să suspende zborurile, drept pentru care au plătit scump în focarul de coronavirus. Poate că nu este o coincidență faptul că virusul din Wuhan pare să fi afectat cel mai mult acele țări care s-au aliniat cu interesele economice și geopolitice ale Chinei.

Chiar dacă Coreea de Sud și Japonia se bucură de un standard de asistență medicală la fel de ridicat ca acela al Taiwanului, ambele, spre deosebire de Taiwan, au urmărit legături economice și diplomatice mai strânse cu China comunistă.

Multe corporații sud-coreene și japoneze lucrează în parteneriat cu Beijing, ceea ce le face să devină tot mai dependente de China. Mulți sud-coreeni, observând legăturile tot mai profunde ale țării cu China, solicită acum ca președintele Moon Jae-in să fie pus sub acuzare pentru poziția sa pro-Beijing, poreclindu-l „președintele chinez Moon”.

Întâmplător sau nu, Italia este prima (și singura) țară din G-7 care a semnat inițiativa chineză “Un Drum, O Centură” (cunoscută  ca și BRI). Țara a avut granițele larg deschise pentru cetățenii chinezi, chiar și după ce virusul chinezesc a apărut în Europa.

Potrivit unui articol publicat în The Guardian în urmă cu nouă ani, doar în orașul Prato din Toscana, numărul rezidenților chinezi a ajuns deja la peste 50.000 și reprezintă peste 30 la sută din populația orașului; 32 la sută dintre copiii născuți în principalul spital din Prato au avut mame de origine chineză.

Astăzi, Italia se confruntă cu o comunitate de imigranți chinezi în creștere, care susține agenda comunistă de la Beijing.

Cu siguranță, este regretabil faptul că în loc ca Italia să primească de la China stimulentele economice promise prin semnarea BRI, a primit în schimb un virus mortal. Criticii au remarcat că decizia Italiei de a pune țara în carantină a venit puțin cam târziu.

Fiind cel mai mare partener comercial al Iranului, China are o influență enormă asupra economiei iraniene și a politicii sale externe. Iranul se sfătuiește cu China în practic toate privințele în cadrul Națiunilor Unite, fiind puternic afectat acum de virusul chinezesc. Virusul a făcut peste 7.000 de victime, iar printre acestea se numără unii dintre cei mai înalți oficiali iranieni.

Este trist să vezi că civilizații antice mărețe precum Iran și China, sunt guvernate acum de dictatori fără scrupule, cărora le pasă mai mult de menținerea puterii decât de bunăstarea propriilor oameni.

Timp de secole, mulți oameni din Asia au crezut cu tărie în credința budistă a retribuției karmice – această idee se aseamănă oarecum cu proverbul creștin „Culegi ceea ce semeni”.

În retrospectivă, refuzul OMS de a accepta aderarea Taiwanului ar putea fi de fapt o binecuvântare, întrucât Taiwan s-a descurcat și fără sfaturile OMS, care oricum se bazează pe calcule politice.

După cum Shakespeare spunea în înțelepciunea sa: „Cea mai valoroasă moștenire este onestitatea”.

Articolul poate fi citit în limba engleză aici.

The post Pe cine apără Organizația Mondială a Sănătății(OMS)? appeared first on Cherish Humanity.