Dacă esența terorii și a genocidului comunist a fost exterminarea conștiinței și a gândirii independente, astăzi ne apare drept un experiment reușit. Catastrofa comunismului n-a fost niciodată recunoscută oficial de vreo fostă țară comunistă (înafara tentativei României, în 2006). Tocmai de aceea, se repetă. Ca un cerc vicios din care nu putem ieși. Cu copii care nu știu nimic de comunism- au auzit în treacăt că lumea avea serviciu și case- dar cred că socialismul e bun. Cu alte personaje politice, alte contexte, dar continuând același Rău. Atacul asupra justiției, Ordonanța 114, 10 August, cazul Caracal, senatorii care înjură luptătorii din munți, etc, sunt noi exemple dintr-un șir imens de orori recente care continuă neîntrerupt din 22 decembrie 1989, adică, de când ni s-a spus că am scăpat de comunism.
Comunismul a venit cu pumnul în masă al lui Andrei Vîșînski, cu uși trântite și cu tancurile Armatei Roșii patrulând în Piața Palatului. A venit cu Teroare și Violență. Dar a mai venit cu ceva: cu limbajul dublu al Propagandei. Violența sângeroasă, înfometarea țării, torturile crâncene și batjocura aplicate celor care s-au opus comunismului nu erau consemnate nicăieri. Teroarea avea să poarte nume ca „reeducare”, „pedepsire”, „corectare”. Oamenii cu conștiință se numeau „dușmani ai poporului”, fasciști”, „elemente dușmănoase”. Hotărârile, oricât de absurde sau criminale erau „spre binele poporului”.
S-ar putea scrie un întreg dicționar de astfel de eufemisme. La școală am învățat că Armata Roșie venise să ne elibereze. Să ne aducă democrația. Cu forța.
La 28 februarie 1945, Andrei Ianuarievici Vîșînski, numit și „pumnul lui Stalin”, avea să-i ceară a treia oară Regelui „un guvern democratic” agreat de Moscova: guvernul Petru Groza. Când Regele Mihai i-a amintit de acordul de la Ialta, care stipula administrații interimare pentru pregătirea unor alegeri libere, Vîșînski a urlat: „Ialta sunt eu”. A izbit cu pumnul în masă și a ieșit trântind ușa. ”A trântit-o atât de tare încât zidul din preajma canatului s-a fisurat. […] Mi s-a comunicat, de altfel, că atunci când s-a suit în maşină râdea. Un mod de-a trata pe care diplomaţia sovietică l-a folosit cu succes“, rememorează Regele într-un interviu.
Partidul se trage din drojdia societății
În martie 45, Partidul Comunist, extrem de nepopular în România, abia dacă număra 1000 de membri. Un an mai târziu, la alegerile care aveau să fie grosier mistificate, partidul era doar unul dintre cele șase componente ale Blocului Partidelor Democrate, ținând ascunsă urgia care avea să cuprindă România după 1948.
Comuniştii, falsificatori ai cuvintelor, cărora le dădeau un dublu sens, învăluiau lumea în propaganda declamată cu emfază, presărată cu concepte preţioase, care, fiind golite de sens, nu se concretizau niciodată, decât în fapte josnice. În spatele tiradelor, omorau cu sânge rece, dând, în acelaşi timp, vina pe terţi.
Apoi, mai presus de orice, aveau ideologia. O ideologie pe care o aplicau sistematic. Acest lucru le-a asigurat succesul şi continutatea în diverse chipuri şi forme, până astăzi. O ideologie şi metode de aplicare a ei întotdeauna violente, inumane şi generatoare de confuzii, pe care le înfăţişau oamenilor ca fiind progresiste şi favorabile.
De la început comunismul a atras de partea sa drojdia socială – aşa numitul ” lumpen proletariat” – categoria celor laşi, invidioşi, cufundaţi în sărăcie şi incultură, cărora li se promiteau ascensiuni rapide. Chiar și Marx îi disprețuia: ”Lumpen proletariatul, acest putregai pasiv al păturilor celor mai de jos ale vechii societăți […] va înclina mai curând să se lase cumpărat pentru uneltiri reacționare”.
Mao, înfăptuitorul groaznicei Revoluții Culturale chineze spunea că „drojdia socială și infractorii au fost întotdeauna marginalizați de societate, dar ei sunt de fapt cei mai bravi, cei mai conștiincioși și cei mai fermi în revoluție”. Cuvântul „revoluție” în chineză înseamnă „a lua vieți”.
Ocupația sovietică „democratică”
Doar în trei ani, din 1944 până în 1947, numărul comuniştilor s-a înmulţit vertiginos. De la 1000 de membri s-a ajuns la aproape 800.000 în ianuarie 1948, când Regele a fost somat să părăsească România. Cunoscute fiind metodele comuniștilor de șantaj, amenințare sau mituire, e greu de presupus că aceste multe mii de adeziuni erau sincer consimțite . Poate mai curând din oportunism sau din teamă.
Atunci, în februarie-martie 1945, sovieticii acceleraseră măsurile militare pentru a asigura instaurarea guvernului Groza.
„Anularea mandatului lui Groza va fi considerată de guvernul sovietic drept un act ostil“, mai spunea Vîşinski. Iar ca argument suprem, sovieticii au dezarmat unităţile militare române din Bucureşti, au luat cu asalt reţeaua de transmisiuni a Statului Major Român al Aerului, au ocupat Telefoanele, astfel că Marele Stat Major nu mai putea comunica cu trupele române de pe front.
Tancurile sovietice patrulau în piaţa Palatului, soldaţii înarmaţi cu automate erau pe străzi, iar în comunele din jurul Bucureştiului erau mobilizaţi 4000 de trupe NKVD.
La 6 martie, ora 19.30, Petru Groza şi miniştrii săi depuneau “jurământul” înaintea Regelui Mihai.
Noii instalaţi au început să se laude. Au apelat la sovietici să ne fie re-anexat Ardealul şi au legiferat imediat ca aproape 1 milion de ţărani săraci să primească pământ. Bineînţeles, planul Partidului era altul decât „grija faţă de om”. Primind Ardealul aveam să cedăm definitiv Basarabia URSS-ului.
Binefacerile împroprietăririi cu pământ aveau să se transforme rapid într-un supliciu cu victime şi deportări, doar în câţiva ani, odată cu impunerea colectivizării forţate.
Până în 1947, comuniştii nu păreau că vor porni la o completă răsturnare socială, culturală şi politică, ei nu şi-au arătat „ţelurile”, ci păreau că acceptă proprietatea privată şi valorile democraţiei „burgheze”.
Dar de-a lungul anului 1947, evenimentele se precipitau. Uniunea Sovietică îşi desăvârşeşte proiectul „democratic” asupra ţărilor ocupate. Comuniştii îşi arătau adevărata faţă – instaurând un adevărat cult pe care îl impuneau cu forţa, o religie răsturnată, care a inversat toate valorile omenirii de până atunci.
A început reprimarea elitelor țării, de la membrii marcanți ai partidelor naționale- oameni de seamă, înfăptuitori ai Marii Uniri- până la țărani fruntași.
Din acel moment, Adevărul e izgonit, întemniţat şi pus la zid, odată cu elitele politice, culturale şi intelectuale ale întregii ţări.
Minciuna agresivă a formelor fără fond va deveni limbajul instituțiilor. Limbajul ședințelor de partid de ieri și al audierilor din parlament de azi. Alături de el, nelipsită, instigarea la ură. În rândurile politicienilor de stânga, mai ales, ale căror discursuri și condamnări penale îi trădează drept ceea ce sunt: lumpen proletarii de astăzi.
