De ce sărbătoreau comuniștii 1 mai?
Mini-vacanță cu mici și bere sau sărbătoare de partid, ziua de 1 mai, numită în anii comunismului și Ziua Internațională a Muncii, ar fi trecut ca o dată obișnuită în calendar dacă partidul comunist n-ar fi avut interes s-o sărbătorească. (Iar anul acesta, nici socialistul Google n-a trecut-o cu vederea.)
Zi a primăverii și a înnoirii, plină de lumină și miresme de flori, prima zi a lunii mai e asociată firesc cu Sărbătorile Pascale, cu care și coincide uneori ( cum s-a întâmplat și anul acesta).
De ce să nu-și însușească partidul această zi, de vreme ce comunismul ura zilele sărbătorilor religioase? Le urăște și acum. Atât de mult încât produce agitații, lovituri de stat, arestări sau comploturi exact în jurul datelor acestor zile. (Regele Mihai a fost forțat să abdice în ajunul anului nou, 1947; Experimentul Pitești a început pe 6 decembrie 1949, în ziua de Sf Nicolae; Ceaușescu a fost executat (de securitatea lui) pe 25 decembrie, de Crăciun etc).
Înafară de comitere de atrocități, comunismul cere să fie glorificat. Astfel că restul sărbătorilor din calendar rămase, trebuiau înlocuite cu venerarea partidului. Partidul le-a interzis oamenilor să mai creadă în Dumnezeu pentru ca oamenii să-l glorifice pe el, partidul, în locul lui Dumnezeu. Partidul cerea asta. Comunismul cere asta. De ce? Pentru că trebuia creat omul după chipul și asemănarea Partidului. În cartea sa „Marx și Satan”, fostul deținut politic, pastorul Richard Wurmbrand scria despre Marx și tovarășii săi comuniști: “deşi se declaraseră împotriva lui Dumnezeu, nu erau atei […] Ei nu contestau existenţa lui Dumnezeu, ci supremaţia Lui” . Iar Bakunin, unul din tovarăşii lui Marx de la Internaţionala I, nu numai că îl lăuda pe Lucifer, ci avea şi un program concret de revoluţie, însă nu cu scopul de a-i elibera pe săraci de sub exploatarea celor bogaţi. El scrie: “În acesta revoluţie va trebui să-l trezim pe diavol în sufletul oamenilor, să aţâţăm patimile cele josnice”.
„Omul nou” din comunism trebuia să devină un astfel de individ cu conştiinţa ştearsă, fără caracter şi trăsături umane, un instrument fără gândire proprie, o maşinărie care să servească scopurilor Partidului şi menţinerii acestuia la putere.
Să mai fie de mirare de ce există atât de mulți nostalgici ai comunismului, în ciuda satrapilor pe care erau obligați să-i venereze? Cu atât de multă propagandă, spălare pe creier și „ațâțarea patimilor joase”, nu, nu e de mirare. Ceea ce e de mirare este cum poți să fii creștin și comunist (sau socialist sau adept al teoriilor marxistoide ale corectidudinii politice) în același timp, cum se poartă astăzi. În Rusia, portretul lui Stalin este pictat printre sfinți, pe pereții unor biserici. La noi, noul partid apărut ca din senin, foarte gălăgios și obraznic se proclamă creștin, dar iubește metodele lui Putin.
Restul e propagandă
Astfel, comunismul a avut nevoie de ziua de 1 mai pentru a se glorifica pe sine. Restul era propagandă – și succesele în muncă și întrecerile socialiste și depășirile de normă, etc.
În toţi anii ’45, ’50, ’60, ’70, ’80, presa controlată de Partid scria despre „entuziasmul muncitoresc” cu care se sărbătoreşte ziua, prin „bilanţuri şi eroisme în muncă” dar şi prin serbări populare la iarbă verde.
“Pentru pace, pentru socialism, pentru Stalin!” titra ziarul România Liberă, în numărul din 3 mai 1950. Articolul “Marea demonstraţie de 1 Mai a oamenilor muncii din Capitală” era ilustrat cu o fotografie a detaşamentelor gărzilor muncitoreşti care au defilat de Ziua Muncii.
La 1 Mai 1960, Capitala se pregătea de sărbătoarea primăverii prin noi realizări “în frumuseţe”. Oamenii cântau, salutau “plini de voie bună” pe conducătorii partidului şi guvernului, aduceau “slavă partidului”.
În 1960 şi 1970, “tovarăşul Nicolae Ceauşescu” vizita de 1 Mai pieţele si magazinele din Capitală. În fotografii, printre rafturile pline, era înconjurat mereu de zeci de femei, vânzătoare, care-l priveau fericite.
De fapt, era vorba de oameni aduşi cu forţa, de către conducerea politică a oricărei instituţii, să cânte, să aplaude, să dea flori şi să mimeze tot acel entuziasm: “vibranta manifestare a unităţii poporului nostru în jurul partidului”.
După 1990, timp de mai mulţi ani, ziua de 1 mai nu a mai fost sărbătorită prin festivităţi decât la iniţiativa unor reprezentanţi ai unor partide socialiste precum PSD a lui Ion Iliescu şi PRM a lui Vadim Tudor.
1 mai nu era inițial zi comunistă…dar a devenit
Ziua de 1 Mai a intrat în istorie după marile demonstraţii de protest din America din 1886.
Scânteia protestelor a pornit de la angajaţii unei firme de prelucrare a lemnului. Acolo poliţia a intervenit, patru protestatari au fost împuşcaţi şi mulţi alţii au fost răniţi. Drept efect, s-a declanşat un protest la care au participat aproape 90.000 de muncitori. Totuşi, în urma protestelor, circa 35.000 de muncitori americani au câştigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului.
Deşi primele demonstraţii de 1 Mai au avut caracter profesional, nemulţumirile justificate ale muncitorilor au fost speculate de mişcarea comunistă, aflată în ascensiune.
Astfel, în anul 1889, Internaţionala a II-a Socialistă au decis ca ziua de 1 Mai să fie declarată o zi a muncitorilor. Următoarele acţiuni specifice zilei de 1 Mai au avut loc în anul 1890, atât în SUA, cât şi în principalele ţări europene.
Şi naziştii au încercat să speculeze ziua muncitorilor, 1 Mai. În Germania, Hitler a avut şi el un discurs propagandistic, la data de 1 mai 1933.
Ca să nu mai pomenim de festivaluri sălbatice vechi, precum păgânul Beltane.
Vacanţă sau nu, în fiecare cultură şi societate în care este sărbătorită, Ziua Muncii trece printr-o transformare de semnificaţii.
Astfel, dacă pentru cei mai tineri ea este încă o ocazie de petrecere a timpului liber asaltată insidios de întreaga industrie a loisirului şi, ca atare, este încărcată de toate simbolurile hedonice şi consumeriste posibile (Beltane, nu-i aşa?), pentru cei mai în vârstă ar putea fi ocazia unor rememorări. Dureroase dacă se rememorează tinerețea pierdută în fricile și neputințele impuse de un regim despotic; plăcute dacă se face abstracție de context și se reține doar tinerețea și lumina primăverii.
Dar pot fi ele oare separate ca într-o amnezie?
