La 28 aprilie 1962, conducătorul stalinist al României, Gheorghiu Dej, anunța festiv „încheierea colectivizării”. Ce numea el „colectivizare” era de fapt un război civil, cu multe victime și o lume în ruină.
Înșelarea prin cuvinte
Comunismul și-a creat doctrina din cuvinte pe care le-a golit de sens, iar conducătorii comuniști folosesc până la uzură cuvinte cărora le schimbă sensul inițial, pentru a crea confuzia aceea care amestecă granița dintre bine și rău, corect și greșit, ordine și haos. Înșelau în primul rând prin cuvinte, se infiltrau și se insinuau în viețile oamenilor, în instituții, la putere. Apoi organizau agitații și comploturi și puneau mâna pe putere. Se mențineau la putere prin jaf, crimă și teroare. Foloseau propaganda non-stop pentru a șterge mințile, a da iluzii și a înlocui adevărul cu minciuna. Iar odată haosul instalat, se predicau salvatori dar acționau prin coerciție și metode de control: Ocupau mințile oamenilor cărora le dictau ce să gândească, ce să nu gândească, intrau în viețile lor, pe care le controlau sub toate aspectele. Scopul comunismului a fost dezumanizarea și ea a început cu țăranii și a continuat cu intelectualii. Odată lumea satului pustiită și oamenii sărăciți, partidului îi era mai ușor să-și inoculeze „programul” de creare a „omului nou”, „devotat cauzei socialismului”. Un om fără idealuri, fără morală, fără repere.
Menită să distrugă nu doar mica gospodărie și proprietatea privată a oamenilor, ci să aneantizeze un întreg mod de viață ancestral și tradițional, colectivizarea a însemnat sfârșitul lumii țărănești din România.
În concepția comuniștilor, lumea satului așa cum era ea trebuia să dispară. În scurt timp, ţăranii au ajuns muritori de foame, pentru că trebuiau să dea la stat totul, până la ultimul bob de grâu. Cei care aveau pământuri multe, moşieri şi ţărani înstăriţi, au fost declaraţi „chiaburi”, „duşmani ai poporului”, li s-a expropriat avutul iar ei au fost fie deportaţi fie închişi în centre de exterminare.
Începând cu 1949 și până în 1962, țăran după țăran a fost forțat să își cedeze proprietățile unui stat care avea să îl jecmănească nu doar de bunuri, ci și de demnitate.
Colectivizarea- „cel mai mare dezastru, cea mai mare cacealma”
Colectivizarea a fost de fapt un jaf armat care s-a produs după modelul sovietic al colhozurilor, folosind și metodele de represiune ale acestuia.
Totul se pare că a început de la “Directiva NKVD NK/003/47 (emisă în 1947 pentru toate ţările lagărului comunist) stipulează la punctul 13: «Politica faţă de mica gospodărie ţărănească urmează acest curs pentru a face gospodăria particulară nerentabilă. După aceea, trebuie începută colectivizarea. În cazul în care ar interveni o rezistenţă mai mare din partea ţăranilor, trebuie redusă împărţirea mijloacelor de producţie repartizate lor, concomitent cu creşterea obligaţiilor de predare a cotelor. Dacă nici aşa nu se ajunge la rezultatul scontat, trebuie organizat ca agricultura să nu poată asigura aprovizionarea cu alimente a ţării, astfel că necesarul să trebuiască să fie acoperit prin import».”
După 13 ani (martie 1949- aprilie 1962) de represiuni: tortură, crime, deportări, satul românesc n-avea să mai fie niciodată ca înainte. La fel și oamenii. Acea legătură de încredere și bunăvoință între oameni avea să se rupă sau să se corupă, definitiv.
Colectivizarea agriculturii, adică trecerea pământurilor țăranilor la stat, a început în martie 1949, ca o represiune violentă, îndreptată în special împotriva proprietarilor de mari suprafețe de pământ și a țăranilor bogați. În România, familiile de țărani dețineau, în medie, câte patru hectare de teren, pământ primit în urma reformei agrare înfăptuite de Regele Ferdinand I în 1921. În 1945, după Cel de-al Doilea Război Mondial, guvernul comunist condus de Petru Groza a decis să confiște proprietățile mai mari de 50 de hectare, sub masca unei noi reforme agrare. Astfel, Guvernul a confiscat mai mult de 1.000.000 de hectare, împreună cu mașinile agricole și animalele celor care au fost denumiți în jargonul comunist ”moșieri”. Însă țăranii care au primit aceste suprafețe de teren nu au avut prea mult timp să se bucure de ele. În martie 1949, comuniștii le-au confiscat în timpul așa zisei „ colectivizări” a agriculturii. Țintele lor erau, de această dată, țăranii cei mai gospodari, mai muncitori și mai avuți, care au fost stigmatizați cu termenul de „chiaburi”.
Ţăranii deveniseră muritori de foame, dar trebuiau să dea cotele. Ajungeau să se sustragă de la predarea acestora, metodele fiind diverse: “Ascunderea produselor agricole în gropi săpate în diverse locuri din apropierea casei, mituirea celor care se ocupau de colectarea cotelor, pentru a fi impuşi cu o cantitate mai mică de produse, udarea cerealelor pentru a cântări mai mult sau amestecarea lor cu diverse impurităţi, recoltarea în timpul nopţii”, consemnează istoricul Cosmin Budeancă într-un studiu al IICCMER.
Drept pedeapsă pentru nesupunerea lor, țăranii au fost deportați. Cosmin Budeancă scrie că dislocarea și deportarea s-a folosit ca măsură represivă în urma revoltelor și protestelor tăranilor:
”Spre exemplu, în vara anului 1949, au fost evacuate 236 de familii din regiunile Arad, Bihor, Baia Mare şi Sibiu, iar în vara anului următor, alte 94 de familii din judeţele din sudul ţării, ca urmare a revoltelor de aici.
Dar cel mai mare val de deportări a avut loc în iunie 1951, când peste 12.000 de familii, respectiv peste 43.000 de persoane, din peste 250 de localităţi din zona frontierei de vest a României, au fost deportate şi li s-a fixat domiciliu obligatoriu în Bărăgan. (…) Chiar dacă nu se cunosc cifre exacte, numărul celor care au fost deportaţi în Bărăgan, în Dobrogea sau în alte zone din ţară în perioada 1949 – 1962 este estimat la aproximativ 200.000 de persoane.”
Din păcate, nu se cunoaşte cu exactitate numărul de ţărani care, datorită opoziţiei la colectivizare, au fost arestaţi şi trimişi în închisoare, dar, spre exemplu, istoricul Dennis Deletant aproximează la 80.000 numărul acestora, dintre care 30.000 ar fi fost judecaţi public.
Au existat chiar răscoale ţărăneşti şi mişcări de revoltă, când Securitatea şi Miliţia au intervenit, de cele mai multe ori violent, rezultatul fiind morţi, răniţi, numeroşi arestaţi şi deportaţi.
În toți acei ani dintre 1949 şi 1962, au fost şi multe cazuri de execuţii demonstrative, numeroşi ţărani fiind ucişi de Securitate fără a fi fost condamnaţi, doar pentru că se declarau împotriva regimului şi a colectivizării agriculturii. ”În majoritatea cazurilor, victimele erau expuse în mod public, execuţiile având un evident rol de a intimida populaţia”, ne arată acelaşi studiu al lui Cosmin Budeancă.
Satul românesc era un univers în sine
Păstrător al tradiţiilor româneşti, supus ciclurilor naturii şi ordinii cosmice, acesta a fost mereu un pol de echilibru şi stabilitate de-a lungul tranziţiilor istoriei.
Lucrul cel mai valoros era sentimentul comunităţii – sentimentul că un grup de oameni trăiesc împreună şi ştiu să-şi construiască, să-şi adapteze mediul la nevoile lor, ştiu să reacţioneze în comun la bucurii sau la necazuri, sunt acolo, unii pentru alţii şi au grijă ca omenia, credinţa, demnitatea şi alte valori care i-au ajutat să se menţină, să fie date mai departe.
Tocmai acest sentiment al comunităţii a fost zguduit din temelii, atunci când s-a trecut la bolşevizarea ţării, a fost smuls şi înlocuit cu ceva golit de conţinut şi străin de firea umană.
Sufletul ţăranului român, cel care crea cântece, dansuri, ştergare şi cămăşi înflorate, a fost jupuit, a fost călcat în picioare. Dacă a mai rămas ceva din lumea satului de odinioară e pentru că au mai rămas câțiva oameni care au ținut, cu prețul vieții lor, la vechile tradiții.
Distrugerea satului, distrugerea sufletului, distrugerea unei lumi
Țăranii au fost cei care s-au opus în număr cel mai mare colectivizării, spunea Ana Blandiana la inaugurarea de anul trecut al primului muzeu al colectivizării, din Tămășeni, Neamț:
„Și-n închisori, și-n munți, majoritatea au fost țăranii. Și-n închisori, și-n munți s-a păstrat schema sociologică a poporului român. Așa cum erau majoritari și în populație, au fost și aici majoritari. Ei s-au opus în cea mai mare măsură. I-a mânat dragostea de pământ. Pentru ei nu exista o altă cale de a fi fericiți decât a fi stăpânii pământului lor, de a-l lucra și a face ce vor cu el”.
Ei au fost și cei mai loviți. Ei, țăranii, care învățaseră să stea pe propriile picioare de atâtea generații și care trăiau din legatura lor cu pământul, au fost transformați, peste noapte, în altceva.
„ A fost cel mai mare dezastru și cea mai mare cacealma. Dezastru pentru că a avut consecințe – și le mai are până în zilele noastre. Și cacealma pentru că a venit pompos, în numele muncitorilor și a țăranilor, pe care i-a distrus, pur și simplu”, explică Germina Nagâț, membru în CNSAS.
Întreaga politică comunistă a primilor corifei ai regimului: Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Miron Constantinescu, Alexandru Moghioros etc., nu face decât să pună într-o teribilă operă această gândire ideologică maniheistă, care face din clase de oameni clase de duşmani, de criminali, care trebuie exterminaţi. Comunizarea românească va fi permanent guvernată de această teribilă crimă istorică: distrugerea ţărănimii ca factor istoric, social şi economic.
Când dictatura a luat sfârșit ar fi fost loc de reparații. Dar sistematizarea satului, care a urmat colectivizării, în epoca ceaușistă, are niște consecințe care nu se mai pot repara. Migrarea masivă a țăranului dinspre rural spre urban a schimbat foarte mult compoziția, atât a satelor cât și a orașelor.
Ana Blandiana spunea că după 1989, țăranii nu s-au mai bucurat că primesc pământul. Nu s-au mai îmbulzit să-și ia pământul și să-l lucreze.
„Țărănimea chiar a fost distrusă. La retrocedare, țăranul nu a mai existat. Se mutase în blocurile construite la oraș, în cel mai fericit caz făcea naveta, dormea la sat și lucra la oraș iar întoarcerea la un pământ pentru care nu avea unelte, nu avea fonduri, capital, nu era o soluție economică”, spune Ana Blandiana.
Colectivizarea a învins, oraşele au fost sufocate de oameni veniţi în căutarea unei vieţi mai bune, satul românesc a murit puţin câte puţin. Comunismul a învins la sate în măsura în care şi-a impus formele de producţie şi de proprietate, în măsura în care a creat hibrizi umani fără identitate, care au asigurat industrializarea masivă a unei Românii agrare.
Acolo unde oamenii au reușit să-și păstreze morala și tradițiile nealterate de nimicnicia comunistă, satul lor, lumea lor frumoasă, a rezistat nimicirii, cu tenacitate. Desigur, nimic nu a mai fost ca înainte.
