Miliția comunistă, la ordinele Anei Pauker (numită „Stalin cu fustă”) şi ale lui Teohari Georgescu (călăul comunist al Bisericii Greco-catolice), arestau studenţii aflaţi pe listele negre.

În majoritatea lor studenţi străluciţi, care şi-ar fi adus contribuţia ca medici, ingineri, profesori remarcabili, aveau să iasă din închisori striviţi în bătăi, 16 ani mai târziu – dacă reuşeau să supravieţuiască schingiuirilor şi torturilor îngrozitoare.

O mare parte dintre ei au rămas acolo, în uriaşa hecatombă, neştiuţi, în gropile din preajma închisorilor şi lagărelor comuniste.

Am avut privilegiul să vorbesc cu câţiva dintre foştii deţinuţi politici. Fie că au trecut prin Aiud, Gherla, Piteşti, Botoşani, Suceava şi au făcut 10, 15, 18, 20 de ani de temniţă, toţi aveau ceva în comun. Cu un moral ridicat şi plini de credinţă, nu ei erau învinşii sistemului. Sistemul îi abuzase, schingiuise, le mâncase cei mai frumoşi ani din viaţă, dar nu îi putuse supune. Erau în vârstă, cu sănătatea şubredă, dar aveau strălucire în ochi şi emanau forţă. Nu cedaseră în faţa Răului, iar tăria aceea morală îi ţinuse în viaţă.

Majoritatea celor vizaţi de uriaşa razie din 14-15 mai făceau parte din organizaţii studenţeşti de rezistenţă anticomunistă, al căror plan final era acela al luptei armate în regiunile carpatice. Majoritatea lor gravitau în jurul unor nuclee, care, încă din 1944-45, constituiseră depozite de armament şi provizii în centre de rezistenţă precum acelea de pe vârful Uturea (Bacău), din Munţii Făgăraşului, ori din codrul Fetea (Mureş).

Ion Gavrilă Ogoranu relatează în cartea sa că în toate centrele studenţeşti, mii de studenţi aşteptau un semnal pentru a se urca în munţi şi a pune mâna pe armele din depozite. Ei au fost permanent temporizaţi de factorul politic de la conducerea rezistenţei.

Se aştepta declanşarea unei conflagraţii între Occident şi Uniunea Sovietică. Tensiunea noului Război Rece era maximă, iar un nou război mondial părea iminent. Acela era momentul în care gherilele anticomuniste din Carpaţi aveau să izbucnească, lovind, din spatele frontului, comunismul.

Dar intervenţia occidentală a rămas o iluzie amarnic plătită de zeci de milioane de oameni. „Să ardem ca o flacără, măcar, dacă nu putem învinge!”, ceruseră de atâtea ori tinerii anticomunişti. „Să nu murim cu o clipă înainte de a fi nevoie de noi”, era răspunsul celor mai în vârstă. Calculul politic s-a dovedit greşit. La 15 mai 1948, peste 90% din aceşti tineri au fost capturaţi de forţele represiunii comuniste.

Operaţiunea fusese organizată cu luni de zile înainte, lucru confirmat şi de arhivele Securităţii. Nistor Chioreanu îşi aminteşte în memoriile sale impresia teribilă pe care le-a creat-o minuţiozitatea cu care fuseseră puse la punct arestările, faptul că fuseseră cunoscute toate gazdele, chiar şi cele ocazionale, fapt ce făcuse ca puţini dintre cei vizaţi să scape nearestaţi.

Arestările din noaptea de 14 mai 1948 făceau parte dintr-un amplu plan pregătit de Moscova şi care purta numele de cod, după unele surse, Operaţiunea Ganayeh. Acesta a fost pus în practică de Brigada mobilă (echivalentul românesc al Smerş-ului rusesc) coordonată de generalul Saharovski, pe plan extern şi de gen. Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenko), de col. Alexandru Nikolski (Boris Grundberg) şi de ministrul de interne Teohari Georgescu (Baruh Tescovici), pe plan intern.

Teohari Georgescu, unul dintre „apostolii lui Stalin”, avea monopolul violenţei fizice, legiferate, dar nelegitime, pe care o exercita fără scrupule. El va fi cel care coordonează crimele comuniştilor, dar şi cel care le va oferi o spoială de legalitate. Va înfiinţa, din cenuşa defunctei Siguranţe, braţul armat al partidului – Securitatea. Va fi unul dintre cei patru secretari ai partidului, alături de Dej, Ana Pauker (născută Hanna Rabinsohn) şi Vasile Luca (născut Luka Laszlo).

În baza Ordinului nr. 5 al lui Teohari Georgescu din 13 mai 1948, în noaptea de 14 spre 15 mai 1948, la aceeaşi oră, acţiunea se declanşează concomitent în toate oraşele ţării.

Părintele Gheorghe Calciu, la vremea aceea student la Medicină, notează în nişte însemnări confiscate de Securitate că „arestările au început în ziua de 15 mai. Era o acţiune masivă, spectaculoasă, desfăşurată pe întreaga ţară şi după un plan minuţios stabilit. Teohari Georgescu, ministrul de Interne, şi Ana Pauker şi-au calculat lovitura cu sânge rece. Securitatea [Siguranţa] întocmise vreme de peste trei ani dosarele tuturor grupărilor care proliferau în ţară şi al tuturor indivizilor periculoşi […] Comuniştii, care fuseseră o simplă fracţiune a Internaţionalei comuniste, suplineau lipsa totală de popularitate prin forţă şi violenţă. Nici nu exista altă cale […]. Teohari Georgescu şi consilierii lui s-au servit de vechea poliţie, care deţinea şi informaţiile despre Mişcarea Legionară, dar şi unele date compromiţătoare despre membrii Partidului Comunist, date care puteau fi folosite la nevoie împotriva oricui”.

Noaptea dintre 14 şi 15 mai a anului 1948 a fost numită Noaptea Sfântului Bartholomeu de la noi. A fost „noaptea cea mai odioasă, cea mai criminală pentru istoria politică şi socială din România”, descrie părintele Iustin Pârvu, cel care, în acea cumplită noapte, a fost arestat sub acuzaţia că face parte din organizaţii subversive. Condamnat la 12 ani de temniţă grea, părintele Iustin a fost încarcerat la Suceava, apoi la Aiud şi Gherla şi a prestat muncă obligatorie la Baia Sprie şi Cavnic, apoi la Periprava şi Culmea. La expirarea termenului de detenţie, pentru că nu a vrut să se lepede de credinţă, părintele a mai primit un spor de pedeapsă de patru ani. „Îmi amintesc că, la un moment dat, ne-au aliniat pe toţi şi ne-au întrebat care dintre noi mai crede în Dumnezeu. Am păşit în faţă şi am mai căpătat un spor de pedeapsă”, mărturisea părintele.

Aflat şi el printre miile de reţinuţi, scriitorul şi eseistul Dan Lucinescu descrie în cartea sa de rememorări aceste clipe de coşmar astfel: „Tot ce a fost frumos şi nobil a fost călcat în picioarele hâde de cel mai monstruos fenomen al istoriei comunismului bolşevic. Pericolul morţii întinse aripa neagră asupra miilor de tineri care erau legaţi de tradiţiile poporului”.

Nu peste multă vreme avea să înceapă procesul de „reeducare” a tinerilor arestaţi şi azvârliţi în Gulagul românesc, numit și Experimentul Pitești (6 decembrie 1949).

Arestările din 14-15 mai 1948 au survenit abia după ce comuniştii lichidaseră cele 2 partide istorice – PNŢ şi PNL. Acestea fuseseră decapitate succesiv, în 1947, după ce cu un an înainte comuniştii câştigaseră alegerile prin cea mai mare fraudă electorală din istoria României, desfăşurată sub protecţia trupelor de ocupaţie sovietice.

S-a întocmit un rechizitoriu al crimelor din 1948-1952, ordonat de Ceauşescu pentru a denunţa crimele din vremea lui Gheorghe Gheorgiu-Dej. La dosar apar şi primele declaraţii ale martorilor care întregesc imaginea a ceea se întâmpla după gratii în primii ani de comunism în România.

În această perioadă, în închisorile de la Gherla, Piteşti şi Suceava au murit 30 de deţinuţi, iar alţi 780 au fost maltrataţi şi schingiuiţi, peste 100 dintre ei rămânând cu infirmităţi permanente. „Unii s-au sinucis pentru a scăpa de torturi, iar alţii au înnebunit din cauza presiunilor psihice şi fizice la care au fost supuşi“, se arată în rechizitoriul întocmit la comanda lui Nicolae Ceauşescu.

Deţinutul Ioan Cerbu declara, referindu-se la moartea unui deţinut pe care îl chema Timpa Ion: „Asupra lui Timpa Ion au acţionat cu bătaia timp de două zile, eu personal aplicându-i 25 de bâte la fund, vreo 20 de lovituri de cureaua la palme, i-am aplicat câţiva pumni în inimă, rupându-i o coastă în această regiune. L-au mai bătut şi alţi deţinuţi cât şi miliţianul care i-a dat 15 – 20 lovituri cu centura la fund, fiind dezbrăcat în izmene. După o noapte, Timpa a murit“.

O altă declaraţie a unui martor, Czky Anton Drohobe, scoate la iveală alte metode barbare: „Am fost bătut pe tot corpul cu vâna de bou. Mi-au fost strivite degetele de la mâini şi de picioare cu cleştele de lemn. Mi s-a dat mâncare fierbinte. Am fost obligat să mănânc materii fecale şi să beau urină. Mi s-a smuls părul din cap cu o sfoară… Aceste chinuri m-au determinat să dau declaraţii mincinoase, spunând că toată familia mea a făcut spionaj“.

Ar fi absurd să considerăm rechizitoriul lui Ceauşescu drept o încercare de a condamna crimele comunismului. Prin denunţul perioadei Pauker-Dej, Ceauşescu nu dorea decât să se glorifice pe sine. Cine ar putea înghiţi teoria că tiranul care a împușcat oameni cu mâna lui, în timpul colectivizării forțate,  a dărâmat biserici când a venit la putere, a evacuat mii de locuitori ai Bucureştiului pentru a-şi construi monumentul megalomaniei unde să fie adorat, dictatorul care a trimis ce a mai rămas din elita intelectuală a ţării la Canal şi a distrus definitiv minţile şi vieţile a milioane de români, i-ar fi păsat de adevărul istoric şi de soarta a mii şi mii de români remarcabili.

O mare parte a celor intraţi în 1948 în închisori au fost eliberaţi abia în 1964, prin câteva decrete date ca urmare a presiunilor lumii occidentale asupra regimului comunist. Ieşiţi cărunţi din închisori într-o societate-închisoare mai mare, într-o lume care nu-i mai înţelegea, izolaţi şi discriminaţi permanent, au găsit puterea de a-şi întemeia familii, de a-şi termina studiile, după multe meserii de salahori, şi a se dărui fiecare profesiei alese.

Evenimentele din decembrie 1989 îi găseau, anonimi, în rândul sutelor de mii de români ce strigau „Jos Comunismul!”. În Piaţa Universităţii din 1990 au avut un rol covârşitor. Erau cu miile şi ar fi putut, dacă ar fi preluat puterea, aduce România la un nivel onorabil.

Dar la putere ajunsese deja un regim cripto-comunist, care a făcut ca ei să fie în continuare marginalizaţi. Istoria a dorit ca ei să se stingă, încet-încet, în cvasi-anonimat, iar alţii, fraţi de sânge cu torţionarii lor, să continue opera tovarăşilor comunişti în vremurile acestea ale clepto-capitalismului de tip mafiot.

14 mai a fost instituită, prin Legea nr. 127/2017, Ziua Naţională de Cinstire a Martirilor din Temniţele Comuniste.

Dar prea puțin se mai vorbește azi de exterminările comuniste și mai ales, nu se merge pe firul logic până în prezentul pe care îl trăim. Oficial, nu explică nimeni legătura dintre teroarea de atunci și invazia perpetuă unui nou fel de comunism. Un comunism „cu fața umană”, întreținut și cultivat de „omul nou” ceaușist aflat în plină maturitate și în poziții cheie în toate funcțiile publice.

„Spectrul comunist” (numit așa de însuși Marx, părintele său) a distrus elita țării înlocuid-o rapid cu secretari de partid selectați din rândul celor lași, leneși și decăzuți moral (drojdia societății). În cei 73 de ani de când „bântuie Europa” (e verbut atribuit tot de Marx), a schimbat oamenii și societatea iremediabil, „pregătind-o pentru invazia globalistă care merge deja prin creierul oamenilor pe cărarea bătătorită, cu noi sloganuri și noi campanii de propagandă.

The post 73 de ani de la începuturile Gulagului românesc. Cum operează comunismul distrugerea întregii societăți appeared first on Cherish Humanity.

Mini-vacanță cu mici și bere sau sărbătoare de partid, ziua de 1 mai, numită în anii comunismului și Ziua Internațională a Muncii, ar fi trecut ca o dată obișnuită în calendar dacă partidul comunist n-ar fi avut interes s-o sărbătorească.  (Iar anul acesta, nici socialistul Google n-a trecut-o cu vederea.)

Zi a primăverii și a înnoirii, plină de lumină și miresme de flori, prima zi a lunii mai e asociată firesc cu Sărbătorile Pascale, cu care și coincide uneori ( cum s-a întâmplat și anul acesta).

De ce să nu-și însușească partidul această zi, de vreme ce comunismul ura zilele sărbătorilor religioase? Le urăște și acum. Atât de mult încât produce agitații, lovituri de stat, arestări sau comploturi exact în jurul datelor acestor zile. (Regele Mihai a fost forțat să abdice în ajunul anului nou, 1947; Experimentul Pitești a început pe 6 decembrie 1949, în ziua de Sf Nicolae; Ceaușescu a fost executat (de securitatea lui) pe 25 decembrie, de Crăciun etc).

Înafară de comitere de atrocități, comunismul cere să fie glorificat. Astfel că restul sărbătorilor din calendar  rămase, trebuiau înlocuite cu venerarea partidului. Partidul le-a interzis oamenilor să mai creadă în Dumnezeu pentru ca oamenii să-l glorifice pe el, partidul, în locul lui Dumnezeu. Partidul cerea asta. Comunismul cere asta. De ce? Pentru că trebuia creat omul după chipul și asemănarea Partidului. În cartea sa „Marx și Satan”, fostul deținut politic, pastorul Richard Wurmbrand scria despre Marx și tovarășii săi comuniști: “deşi se declaraseră împotriva lui Dumnezeu, nu erau atei […] Ei nu contestau existenţa lui Dumnezeu, ci supremaţia Lui” . Iar Bakunin, unul din tovarăşii lui Marx de la Internaţionala I, nu numai că îl lăuda pe Lucifer, ci avea şi un program concret de revoluţie, însă nu cu scopul de a-i elibera pe săraci de sub exploatarea celor bogaţi. El scrie: “În acesta revoluţie va trebui să-l trezim pe diavol în sufletul oamenilor, să aţâţăm patimile cele josnice”.

„Omul nou” din comunism trebuia să devină un astfel de individ cu conştiinţa ştearsă, fără caracter şi trăsături umane, un instrument fără gândire proprie, o maşinărie care să servească scopurilor Partidului şi menţinerii acestuia la putere.

Să mai fie de mirare de ce există atât de mulți nostalgici ai comunismului, în ciuda satrapilor pe care erau obligați să-i venereze?   Cu atât de multă propagandă, spălare pe creier și „ațâțarea patimilor joase”, nu, nu e de mirare. Ceea ce e de mirare este cum poți să fii creștin și comunist (sau socialist sau adept al teoriilor marxistoide ale corectidudinii politice) în același timp, cum se poartă astăzi. În Rusia, portretul lui Stalin este pictat printre sfinți, pe pereții unor biserici. La noi, noul partid apărut ca din senin, foarte gălăgios și obraznic se proclamă creștin, dar iubește metodele lui Putin.

Restul e propagandă

Astfel, comunismul a avut nevoie de ziua de 1 mai pentru a se glorifica pe sine. Restul era propagandă – și succesele în muncă și întrecerile socialiste și depășirile de normă, etc.

În toţi anii ’45, ’50, ’60, ’70, ’80, presa controlată de Partid scria despre „entuziasmul muncitoresc” cu care se sărbătoreşte ziua, prin „bilanţuri şi eroisme în muncă” dar şi prin serbări populare la iarbă verde.

“Pentru pace, pentru socialism, pentru Stalin!” titra ziarul România Liberă, în numărul din 3 mai 1950. Articolul “Marea demonstraţie de 1 Mai a oamenilor muncii din Capitală” era ilustrat cu o fotografie a detaşamentelor gărzilor muncitoreşti care au defilat de Ziua Muncii.

La 1 Mai 1960, Capitala se pregătea de sărbătoarea primăverii prin noi realizări “în frumuseţe”. Oamenii cântau, salutau “plini de voie bună” pe conducătorii partidului şi guvernului, aduceau “slavă partidului”.

În 1960 şi 1970, “tovarăşul Nicolae Ceauşescu” vizita de 1 Mai pieţele si magazinele din Capitală. În fotografii, printre rafturile pline, era înconjurat mereu de zeci de femei, vânzătoare, care-l priveau fericite.

De fapt, era vorba de oameni aduşi cu forţa, de către conducerea politică a oricărei instituţii, să cânte, să aplaude, să dea flori şi să mimeze tot acel entuziasm: “vibranta manifestare a unităţii poporului nostru în jurul partidului”.

După 1990, timp de mai mulţi ani, ziua de 1 mai nu a mai fost sărbătorită prin festivităţi decât la iniţiativa unor reprezentanţi ai unor partide socialiste precum PSD a lui Ion Iliescu şi PRM a lui Vadim Tudor.

1 mai nu era inițial zi comunistă…dar a devenit

Ziua de 1 Mai a intrat în istorie după marile demonstraţii de protest din America din 1886.

Scânteia protestelor a pornit de la angajaţii unei firme de prelucrare a lemnului. Acolo poliţia a intervenit, patru protestatari au fost împuşcaţi şi mulţi alţii au fost răniţi. Drept efect, s-a declanşat un protest la care au participat aproape 90.000 de muncitori. Totuşi, în urma protestelor, circa 35.000 de muncitori americani au câştigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului.

Deşi primele demonstraţii de 1 Mai au avut caracter profesional, nemulţumirile justificate ale muncitorilor au fost speculate de mişcarea comunistă, aflată în ascensiune.

Astfel, în anul 1889, Internaţionala a II-a Socialistă au decis ca ziua de 1 Mai să fie declarată o zi a muncitorilor. Următoarele acţiuni specifice zilei de 1 Mai au avut loc în anul 1890, atât în SUA, cât şi în principalele ţări europene.

Şi naziştii au încercat să speculeze ziua muncitorilor, 1 Mai. În Germania, Hitler a avut şi el un discurs propagandistic, la data de 1 mai 1933.

Ca să nu mai pomenim de festivaluri sălbatice vechi, precum păgânul Beltane.

Vacanţă sau nu, în fiecare cultură şi societate în care este sărbătorită, Ziua Muncii trece printr-o transformare de semnificaţii.

Astfel, dacă pentru cei mai tineri ea este încă o ocazie de petrecere a timpului liber asaltată insidios de întreaga industrie a loisirului şi, ca atare, este încărcată de toate simbolurile hedonice şi consumeriste posibile (Beltane, nu-i aşa?), pentru cei mai în vârstă ar putea fi ocazia unor rememorări. Dureroase dacă se rememorează tinerețea pierdută în fricile și neputințele impuse de un regim despotic; plăcute dacă se face abstracție de context și se reține doar tinerețea și lumina primăverii.

Dar pot fi ele oare separate ca într-o amnezie?

The post Ziua de 1 mai – între propagandă și amnezie appeared first on Cherish Humanity.

Mai exact, cum a fost „normalizat” Partidul Comunist Chinez în Occident? Ce impact a avut acest lucru asupra mișcării de asigurare a drepturilor omului pentru Tibet?

De ce este asocierea coronavirusului cu regimul chinez și Wuhan nu numai legitimă, ci și importantă?

În interviul de mai jos, Maura Moynihan, autoare, jurnalistă și raportoare pe probleme privind China, discută despre aceste probleme cu Jan Jekielek, gazda emisiunii „American Thought Leaders” aparținând publicației The Epoch Times.

Interviul pe scurt:

08:51 Cum propagă mass-media occidentală propaganda comunistă chineză despre coronavirus;
10:50 Despre normalizarea Partidului Comunist Chinez;
13:37 Costul ascuns de a avea lanțuri de aprovizionare în China;
15:25 Înțelegerea propagandei comuniste chineze și modul în care regimul controlează narațiunea globală
17:51 De ce nu mai auzim nimic despre Tibet?
23:54 Dilema morală incomodă privind chestiunea Tibetului;
29:52 Este rasism să numim Covid-19 „virusul chinezesc” sau „virusul Wuhan”?
32:56 A înțelege lupta pentru putere din interiorul Partidului Comunist Chinez este esențial pentru a înțelege răspunsul regimului la problema coronavirusului;
35:53 Să nu credeți că Partidul Comunist Chinez nu poate câștiga;
36:43 Care este situația în Tibet acum?
42:52 Este China încă comunistă?
52:24 Țările care au legături mai strânse cu regimul chinez, au de asemenea și mai multe cazuri de coronavirus;
56:35 Lumea trebuie să înceteze să mai sprijine Partidul Comunist Chinez;

The post VIDEO / Partidul Comunist Chinez trebuie tras la răspundere pentru răspândirea globală a coronavirusului appeared first on Cherish Humanity.

De multe ori în istoria noastră recentă, cuvinte frumoase cu o conotație pozitivă precum egalitate, drepturi, feminism, emancipare, solidaritate, liniște, etc., au fost folosite pentru a ascunde exact opusul acestora și pentru a crea mișcări politice de amploare, în care mase mari de oameni au fost înşelate pentru a le susține. Aceste mișcări politice au avut un mare impact negativ asupra societății și au îndrumat oamenii spre o continuă distrugere.

Una dintre aceste mișcări politice este comunismul. O alta este feminismul. Cele două sunt strâns legate între ele din moment ce feminismul a fost conceput, susținut și promovat de regimurile comuniste și susținătorii acestora.

Observăm astfel că pentru a înțelege corect adevăratul sens al acestor cuvinte este necesară cunoaşterea detaliilor. Egalitate în ce sens? Feminism egal feminitate? Emancipare cum, în detrimentul cui? Drepturile cine le împarte și cine îi dă acest drept? Liniște pentru cine?

Feminismul a început în Europa în secolul al XVIII-lea, când s-a militat pentru ca femeile să aibă aceleași drepturi precum bărbații în educație, locuri de muncă și politică.

De-a lungul secolului al XIX-lea, spectrul comunist a început să sădească semințele distrugerii privind căsătoria tradițională și etica sexuală. Promotorii utopiei socialiste au fost o parte importantă a mișcării feministe din secolul al XIX-lea și au dat direcția pentru mișcările feministe radicale moderne.

François Marie Charles Fourier, denumit și „părintele feminismului”, a declarat că mariajul transformă femeile în proprietate privată. Un alt feminist, Robert Owen a blestemat căsnicia ca fiind malefică. În Franța, au fost înființate publicații feministe precum „La Voix des Femmes”, „La Femme Libre”, „La Politique des Femmes”, ale căror fondatori erau socialiști sau adepți ai lui Fourier.

Aceste idei au fost moștenite și dezvoltate mai departe de alți feminiști și susținători ai socialismului, unul din ei fiind Karl Marx. Ideile acestuia au fost ulterior preluate și implementate de toate regimurile comuniste.

În anii de început ai revoluției ruse din 1917, politicienii și intelectualii bolșevici au început una din cele mai complexe strategii de destabilizare a societății și preluare a puterii prin dezasamblarea nivel după nivel a celei mai importante celule sociale și economice a acesteia: familia.

Din moment ce familia era văzută ca proprietate privată, aceasta trebuia trecută în grija statului. Se promova ideea că soțiile sunt niste ființe oprimate de soții lor și acuzate că sunt sclave care nu primesc venit pentru că au grijă de propriile familii. Prin politicile regimului bolșevic precum cea a „revoluției sexuale”, s-a creat ideea că femeile se puteau elibera oricând de opresiunea familiei și a copiilor nedoriți, dacă acestea ar munci pentru stat (unde ar fi egale cu bărbații) în loc de familie, iar copiii ar fi crescuți tot de stat în creșe publice. Astfel s-ar realiza „emanciparea” femeilor și sclavia ar dispărea. Astfel, după promovarea divorțurilor în prealabil, funcția de întreținere a familiei pe care o aveau bărbații a fost preluată de stat prin crearea de programe de ajutor social și alte politici pentru mame singure și femei divorțate.

Bolșevicii au legiferat cea mai radicală versiune a emancipării femeii pe care socialismul avea să o ofere, Codul Sovietic pentru Mariaj și Familie. Bolșevicii au legiferat egalitatea în drepturi a femeilor şi a bărbaților în ceea ce privește educația, locul de muncă și politica, dar în același timp au legiferat distrugerea și denaturarea valorilor tradiționale care stau la baza noțiunilor de familie, soție, maternitate, paternitate, iubire, sex, feminitate, masculinitate, gospodărie, etc. De asemenea, au fost legalizate avorturile, simplificat procesul de divorț și legalizată homosexualitatea. Sovieticii au proiectat, în noul cod al familiei, distrugerea acesteia.

Noile schimbări bolșevice ale codului familiei implicau ca valorile tradiționale să fie considerate ca fiind negative și rele. Familia era comparată cu instituția sclaviei sau cea a iobăgiei. Maternitatea era condamnată ca fiind o povară, o cruce grea pe care femeile erau obligate să o poarte, sau sursa infinită a dizgrației feminine, a umilinței și a dependenței. Mai mult, maternitatea nu mai era considerată ca fiind crucială în viața unei mame, ci „suplimentară”, și era de așteptat ca instinctul matern să se diminueze tot mai mult, din moment ce statul a creat creșe publice pentru creșterea copiilor. Mamele nu mai erau acum responsabile de creșterea propiilor copii, ci de crearea unei noi generații de proletari în slujba statului. Gospodărirea treburilor casnice era golită de valoare și detestată ca fiind „cea mai primitivă și cea mai grea muncă pe care o poate face o femeie”. Sexul trebuia să fie accesibil oricând, tuturor, la fel de ușor precum ai bea un pahar de apă. Mașina de propagandă a bolșevicilor a promovat masiv astfel de lucruri, astfel că la acel timp, acestea nu mai erau considerate scandaloase ci familiare și normale.

La o lună după ce codul a fost ratificat, Lenin a spus că „au fost abolite toate restricțiile privind drepturile femeilor” și că asta a plasat Uniunea Sovietică în fața „tuturor țărilor civilizate, chiar și a celor mai avansate.”

Regimul bolșevic a acordat drept de vot femeilor în 1917, dar asta nu a fost din grija pentru femei sau pentru egalitatea drepturilor dintre sexe. În viziunea regimului bolșevic, realizarea obiectivelor socialismului era posibilă doar prin participarea tuturor cetățenilor, indiferent dacă aceştia erau bărbați sau femei. Pentru comuniști, femeile reprezentau un procent destul de mare care nu era folosit și era lăsat în inerție.

Practic, acordând drept de vot femeilor, comuniștii și-au rezolvat multe probleme, precum: afișarea unei false imagini de libertate – cetățenii erau liberi să decidă prin vot, creșterea numărului de voturi, mai multă forță de muncă, mai multe resurse acumulate la colectiv datorită creșterii forței de muncă, acces la îndoctrinarea copiilor aflați în sistemul de educație al statului bolșevic, prin faptul că părinții nu mai aveau timp să se ocupe de ei.

Comuniștii s-au folosit de faptul că femeile nu aveau încă drept de vot, și de alte câteva fenomene de ordin social pe care le-au exagerat, precum adulterul, prostituția, copiii ilegitimi, cu toate că ei înşiși erau vinovați de aceste lucruri. Au folosit o retorică atractivă precum libertate, egalitate, etc. pentru a instaura haosul și ura în relațiile dintre bărbați și femei, a distruge natura feminină, natura masculină și sanctitatea familiei, scopul final fiind de a prelua puterea. Pentru comuniști, femeile nu au fost decât obiecte propagandistice și luptători în falsitatea unei cauze deghizate.

Mai mult, egalitatea pentru femei promovată de comuniști nu a fost niciodată îndeplinită. Niciodată, în niciun sistem comunist, femeile nu au avut majoritate în vârfurile puterii. Puținele femei care au avut funcții importante în partidele comuniste au fost în parte tot datorită bărbaților care le-au ajutat și susținut să ajungă în acele poziții, și pe de altă parte datorită faptului că acestea și-au dedicat întreaga viață, cu orice preţ, pentru socialism și comunism. Majoritatea femeilor obișnuite, de rând, cărora li se predica feminismul, nu au avut niciodată șansa să ajungă în vârfurile puterii partidelor comuniste. În restul societății, când era vorba de locul de muncă, femeile erau la fel repartizate, în mare parte, în domenii specifice sexului feminin: în principal în acelea care erau orientate spre munca cu oamenii și mai puțin în cele care cereau un efort fizic crescut.

În 1920, Lenin îi spune Clarei Zetkin într-o conversație privind „chestiunea femeilor”:

„Trebuie să îți jur din nou, sau să te las pe tine să juri că luptele noastre privind femeile trebuie să fie legate de obiectivul preluării puterii, de instaurarea dictaturii proletare? Aceasta este Alpha și Omega noastră din prezent. Este clar, destul de clar. Dar femeile oamenilor muncitori nu se vor simți irezistibil atrase să împărtășească luptele noastre pentru puterea statului, dacă prezentăm întotdeauna această cerere[…]. Nu Nu! Femeile trebuie să fie făcute conștiente de legătura politică dintre cererile noastre și propriile lor suferințe, nevoi și dorințe. Ele trebuie să realizeze ce înseamnă dictatura proletară pentru ele: egalitate completă cu bărbații în lege și în practică, în familie, în stat, în societate; un sfârșit al puterii burgheziei.”

Încă din 1920, pe lângă stabilirea egalității socialiste pentru femei, Lenin dorea să creeze o mișcare internațională feministă bazată pe teoria marxistă, în primul rând ca un mod de a se distinge dintre celelalte partide și în al doilea rând pentru că în viziunea lui, utopia socialistă a Internaționalei Comuniste și a partidelor sale nu ar fi fost completă.

„Trebuie să creăm o mișcare internațională puternică a femeilor, pe o bază teoretică clară”, a început Lenin. „Nu există o bună practică fără teoria marxistă, acest lucru este clar. […] Trebuie să existe o distincție precisă între noi și toate celelalte partide. […] Trebuie să începem să o creăm de îndată. Fără asta, munca Internaționalei noastre și a partidelor sale nu este desăvârșită, nu poate fi niciodată desăvârșită.”

După 1920 și odată cu venirea lui Stalin la putere, regimul bolșevic s-a orientat spre un model economic mai productiv și profitabil, iar odată cu asta subvențiile acordate de stat pentru “emanciparea femeii”, precum creșe publice gratuite, cantine publice și ajutoarele sociale, au fost reduse semnificativ sau închise complet.

În aceste condiții, politicile libertăților sexuale și ale feminismului promovate de codul familiei din 1918 au generat o adevărată catastrofă demografică și socială: muncitorii, în majoritate femei care lucraru în aceste instituții sociale au rămas deodată fără o sursă de venit și în imposiblitatea de a se susține singure. Creșele fiind închise, exista un mare număr de copii abandonați. Datorită ratei mari a divorțurilor exista totodată o rată crescută a sărăciei femeilor divorțate după împărțirea averii. Angajatorii preferau bărbați și nu femei, tocmai pentru că femeile aveau un cost de angajare mai mare conform legislației (concediu de maternitate plătit, femeile nu puteau lucra pe timpul nopții, precum și restricțiile pentru mame și femeile însărcinate).

Până în 1936, realizând că statul nu își poate asuma rolul financiar și sustenabilitatea pe care o oferă o familie, acesta a revenit la politicile pro-familie, interzicând avortul, solicitând taxe substanțiale pentru divorț, etc.

Deşi codul familiei a suferit multiple revizii și modificări, guvernul stalinist nu a abandonat ideea de a „elibera femeile și bărbații de familie”. Astfel, politica stalinistă s-a orientat spre un nou model, acela de a demonta concepțiile tradiționale privind rolul celor două sexe în societate, cel feminin și cel masculin, și amestecarea acestora pentru a le distruge. În termeni moderni s-ar mai numi „stereotipuri convenționale de gen”. Această ideologie a fost introdusă pentru început în sistemul public sovietic de educație și în antrenamentul militar.

Pe timpul anilor 1920, sistemul de educație a fost criticat cu vehemență că nu era nici „nou”, nici „muncitoresc”, ci „burghez”. Situația s-a schimbat dramatic în 1930 când școala sovietică a devenit cel mai mare proiect sponsorizat de stat în prima jumătate a secolului XX, proiect care a fost construit pe respingerea rolurilor tradiționale de gen. Școala stalinistă era văzută ca un mare laborator social și o puternică unealtă de socializare și resocializare. Cele mai importante idealuri feministe au dobândit cea mai radicală formă instituționalizată.

Spațiul comun împărțit de băieți și fete și interacțiile dintre aceștia au fost pentru a-i împiedica pe copii să dobândească roluri de gen „burgheze” și „înapoiate” de la părinții lor, și să-i ajute să dezvolte „relații de gen socialiste”. Educatorilor și învățătorilor sovietici li se cerea să ajute proiectul pentru a demonta componentele sociale ale stereotipurilor convenționale de gen în școală, dar și în educația părinților de a nu mai crea „roluri de gen burgheze” (prin divizarea muncilor casnice în funcție de gen) de exemplu. În ceea ce privește fetele, politica de stat era de a permite „elementelor feminine oprimate” să se manifeste și să le descurajeze pe fete de a se întoarce la siguranța familiei și a casei.

Instituționalizarea noilor roluri de gen a mai atins o culme când antrenamentul militar a devenit obligatoriu și femeile au fost obligate de a participa de la egal la egal la aceleași antrenamente și eforturi fizice precum bărbații. Astfel s-a mai adus o contribuție la reformularea concepțiilor de feminin sau masculin, noțiunea de soldat însemnând acum o sarcină împărțită atât de femei cât și de bărbați. Caracterul feminin a fost alterat mult, deoarece femeile erau acum încurajate să se considere „femei războinice prin sânge” și „mame prin datorie civică”.

În Vest, aceste politici feministe implementate în Rusia Sovietică aveau să aștepte până după al II-lea război mondial și începutul anilor 1960 pentru a fi puse în aplicare și promovate în întreaga lume occidentală.

Noul val de feminism înseamnă în principal crearea de haos și inversarea conceptelor de bază ale umanității de către socialiști și susținătorii acestora. Acesta ar include, printre altele: victimizarea femeilor, acuzarea neîncetată a sexului masculin de „supremație”, „patriarhat”, „misoginism”, „sexism”, „masculinitate toxică”, descurajarea pe scară largă a masculinității, extensia conceptului de egalitate până în punctul în care se distruge sistemul de merit – angajatorii sunt obligați să acorde întâietate egalităţii numărului de femei angajate în detrimentul excelenței unui posibil candidat de sex opus, să promoveze „fluiditatea de gen” – bărbații se pot considera femei chiar dacă sunt bărbați iar femeile se pot considera bărbați chiar dacă sunt femei, folosirea transgenderismului ca pe o armă pentru promovarea unui ansamblu foarte autoritar si foarte intolerant de atitudini care se maschează drept compasiune, supralegalizarea sexualității și a conceptelor de relaţii intime pe de o parte și încurajarea liberații sexuale pe de altă parte, legalizarea avorturilor până chiar în ultimele stadii ale sarcinii deoarece femeile ar avea control asupra propriului corp dar negând orice alte responsabilități, etc.

Desigur, socialiștii împing în față aceste concepte și ideologii distorsionate, fară nicio bază științifică și ignorând complet calitățile fizice și psihologice ale celor două sexe, feminin și masculin.

Va urma.

Surse:

• THE CAMBRIDGE HISTORY OF COMMUNISM – VOLUME I – World Revolution and Socialism in One Country 1917-1941
• Cum conduce spectrul comunismului lumea

The post Războiul comuniștilor împotriva familiei, partea a II-a. Feminismul bolșevic appeared first on Cherish Humanity.

În deceniile următoare, succesul va fi al acelor culturi care vor păstra locul familiei

Joel Kotkin, editor executiv al NewGeography.com

Oamenii sunt ființe sociale care se dezvoltă și prosperă într-un mediu care le oferă iubire, afecțiune și apartenență. A fost demonstrat că oamenii care sunt lipsiți de afecțiune sunt mai puțin fericiți, mai singuri, mai susceptibili la depresie, stres, și în general la o stare de sănătate mai proastă. De asemenea, aceștia pot dezvolta tulburări în exprimarea și interpretarea emoțiilor și pot deveni mai puțin capabili în a forma relații stabile de lungă durată pe parcursul vieților lor.

După cum spune Declarația Universală a Drepturilor Omului, „familia este unitatea de grup fundamentală și firească a societății”, iar familia tradițională, pe lângă rolul său de a procrea, mai are și rolul de a oferi suport emoțional și iubire necondiționată și de a transmite principii sănătoase și moralitate copiilor, lucruri care conduc la menținerea stabilității societății.

 Legăturile dintre soț și soție, părinți și copii, sunt cruciale pentru sănătatea familiei, iar păstrarea și îmbunătățirea acestor legături nu sunt lucruri ușoare. Statisticile arată că familia este una din cele mai încercate elemente în Uniunea Europeană, având o rată a căsătoriilor în declin și o rată a divorțurilor în creștere. Așadar, conform Biroului de Statistică al Uniunii Europene – Eurostat, rata căsătoriilor în Uniunea Europeană a scăzut de la 7,8 per 1000 de persoane în 1965 la 4,4 în 2016, iar rata divorțurilor a crescut de la 0,8 per 1000 de persoane în 1965 la 1,9 în 2016.

Unul din lucrurile care conduc la distrugerea instituției familiei și diminuarea sacralității căsătoriilor tradiționale, este promovarea unei culturi lipsită de valori și de tradiție, ceea ce conduce la scufundarea societății în abis.

Începând cu 1960, au luat ființă mai multe mișcări anti-tradiționale precum feminismul, revoluția sexuală, drepturile homosexualilor, așa-zisa masculinitate toxică, care au devenit proeminente în Vest dar care provin din cultul comunismului elaborat de Marx și Engels în a doua jumătate a secolului XIX. Aceste idei sunt promovate sub slogane precum “libertate”, “dreptate”, “drepturi”, “eliberare” și sunt susținute prin legi și politici economice cu ajutorul progresiștilor și a celor de stânga. Toate aceste lucruri au efectul de a încuraja oamenii să abandoneze și să redefinească conceptul familiei și al căsătoriei tradiționale. Prin distrugerea familiei, comuniștii au furat un element important din existența umană: fericirea.

Concubinajul. Startul comuniștilor la promiscuitate.

Jurământul “Până când moartea ne va despărți” în timpul ceremoniei unei căsătorii tradiționale este un jurământ către Dumnezeu. Acesta reprezintă de asemenea ideea că ambele părți, soțul și soția sunt pregătiți pentru a înfrunta și a depăși toate greutățile împreună. Căsătoria tradițională nu are la bază doar emoții și sentimente, ci de asemenea, un puternic simț al responsabilității care cere ca soțul și soția să trateze emoțiile și dorințele cu o nouă atitudine și să fie atenți și toleranți unul cu celălalt.

Concubinajul spune practic că un cuplu va consuma toate sentimentele, dorințele și emoțiile dintr-o căsătorie adevărată dar nu va avea parte de același simț al responsabilității care ar trebui să însoțească relația de cuplu în căsătorie. Emoțiile umane sunt instabile. Concubinajul permite unui cuplu să fie împreună atât cât se plac și să se despartă atunci când nu se mai plac, fără nici un fel de consecințe. Socialistul Karl Marx, care a scris “Manifestul Comunist”, a fost cel care a promovat “relațiile sexuale necondiționate”, lucru care desigur a fost un factor important în distrugerea căsătoriei tradiționale și în final la eliminarea instituției familiei.

În „Manifestul Comunist”, Karl Marx și Friedrich Engels spuneau: „comunismul abolește adevărurile eterne, abolește toată religia și toată moralitatea, în loc să le formeze pe o nouă bază; prin urmare, acționează în contradicție cu toată experiența istorică trecută.“

Pentru a crea „omul nou”, Marx și Engels au militat pentru desființarea proprietății private și a tot ce se bazează pe câștig individual. În felul acesta au considerat ei, vor fi eliminate clasele sociale, împreună cu orice sistem în care o clasă socială domină o altă clasă socială la nivel economic, spre exemplu, în viziunea lor, burghezia deținea proprietăți și mijloace de producție prin care „exploata” clasa „proletariatului”.

În acest proces, mijloacele de producție împreună cu toate resursele, publice sau private, ar fi trebuit puse la dispoziția a ceea ce ei au numit „colectivitate”. În conceptul de colectivism, binele individului trebuie sacrificat pentru binele grupului mai mare, al colectivului, iar liderul colectivului este Statul. În colectivism, Statul este cel care furnizează drepturile împreună cu toate elementele necesare supraviețuirii pentru individ din moment ce toate proprietățile sunt ale Statului. Așadar, fiecare individ devine în final dependent de Stat, nefiind mai mult decât un simplu element într-un imens sistem colectivistic, golit de demnitate personală, drepturi individuale sau proprietate privată.   

„Iar desființarea acestei stări de lucruri este denumită de către burghezi, desființarea individualității și a libertății! Și pe bună dreptate. Desființarea individualității burgheze, a independenței burghezilor și a libertății lor este ceea ce se urmărește fără îndoială.”, spunea Marx și Engels în Manifestul Comunist.

De asemenea, Marx si Engels au considerat instituția familiei ca fiind prima formă de proprietate privată, unde o clasă socială exploatează o altă clasă socială. Mai exact, soțul își exploatează soția și copiii, iar pentru eliminarea acestei „probleme”, femeile și copiii trebuie puși sub controlul și la dispoziția colectivității, salvându-i din mâna „clasei conducătoare”. Comuniștii au militat pentru „un sistem al femeilor in comun” și promovarea așa-numitelor „uniuni libere”, unde oamenii ar fi trebuit să se împerecheze după dorință.

„Dar voi comuniștilor veți introduce colectivizarea femeilor, urlă întregul cor al burgheziei. Burghezul vede în soția sa doar un instrument pentru producție. A auzit că instrumentele de producție vor fi exploatate în comun, și, în mod natural ajunge la concluzia că această colectivizare va ajunge și la femei. El nu are nici cea mai mică suspiciune că adevăratul scop este de a elimina statutul femeii de a fi un simplu instrument de producție.”, Karl Marx și Frederick Engels, Manifestul Comunist.

Comuniștii au eliminat și denunțat legile și tradițiile în mod masiv, exact cum a dictat Marx, și au pus în aplicare Codul Familiei din 1918 în Rusia – „cea mai progresistă legislație familială pe care a văzut-o lumea vreodată“, scrie Wendy Goldman, profesor de istorie la Universitatea Carnegie Mellon și expert în istoria Rusiei, în cartea sa “Femeile, statul și revoluția”. Nunțile religioase nu mai erau considerate valide. În schimb, au fost înființate birouri de înregistrare, unde oamenii puteau veni pur și simplu să se înregistreze ca fiind căsătoriți. La fel de ușor, la cererea oricărui partener, ei puteau cere divorț.

“Procesul de divorț este atât de simplu încât nu există nici pierdere de bani și nici de timp. Conform legii actuale, actul de dizolvare a unei căsătorii poate fi încheiat în 15 minute “, scria P. Zagarin, scriitor rus, despre familie în 1927.

Marx si Engels au militat pentru „eliberarea omenirii”, motivând că oamenii sunt asupriți de propriile lor principii tradiționale, spunând că femeile sunt asuprite de familia patriarhală, oamenii sunt asupriți de moralitatea sexuală, copiii sunt asupriți de părinți, muncitorii sunt asupriți de angajatori, etc., iar oamenii trebuie să se „elibereze” de această „opresiune”. Pentru a se elibera, oamenii ar fi trebuit să abandoneze moralitatea și responsabiltatea și să acționeze doar bazându-se pe pragmatism, interesul imediat și dorințele lor.

Comuniștii au condus voit omenirea spre distrugere prin coruperea modului de gândire și s-au folosit pentru asta de cuvinte frumoase precum „libertate”, „iubire”, „eliberare” pentru a acoperi politicile socialiste. “Pentru a elimina familia de praful acumulat de-a lungul veacurilor, a trebuit să-i dăm o scuturătură bună și am făcut-o”, spunea Madame Smidovich, o comunistă binecunoscută.

„În orice caz, poziția bărbaților va fi foarte mult afectată. Dar poziția femeilor, a tuturor femeilor, suferă de asemenea schimbări semnificative. Prin transferarea mijloacelor de producție în proprietate comună, familia încetează să mai fie unitatea economică a societății. Gospodărirea internă este transformată într-o industrie socială. Grija și educația copiilor devine o afacere publică; societatea se îngrijește de toți copiii în mod egal, indiferent dacă sunt legitimi sau nu. Asta înlătură toată anxietatea privind „consecințele”, care în ziua de azi este cel mai esențial factor social, moral precum și economic, factor care împiedică o fată să se ofere complet bărbatului pe care îl iubește. Nu este asta suficient pentru a aduce gradual relațiile sexuale necondiționate și odată cu asta, o opinie publică mai tolerantă în ceea ce priveste onoarea unei domnișoare și rușinea unei femei? Și, în final, nu am văzut că în lumea modernă, monogamia și prostituția sunt într-adevăr contradicții, dar contradicții inseparabile, poli ai aceluiași status al societății? Poate prostituția să dispară fără a trage monogamia odată cu ea în abis?”, Frederick Engels, Originea familiei, a proprietății private și a statului.

Comuniștii au spus că au făcut ca prostituția să dispară, dar asta tocmai pentru că au transformat întreaga societate într-un spațiu deschis pentru prostituție, prin politicile socialiste pe care le-au implementat. În cartea “Reminiscențe cu Lenin”, Clara Zetkin își amintește de una din conversațiile avute cu Lenin care spunea: “Trebuie să fii conștientă de faimoasa teorie că în societatea comunistă, satisfacerea dorințelor sexuale, a iubirii, va fi la fel de simplă și neimportantă precum a bea un pahar de apă. Această teorie cu paharul de apă, i-a înnebunit pe tinerii noștri, i-a innebunit destul de mult. S-a dovedit fatală pentru mulți băieți și fete.”

“Tinerii noștri”, scria Madame Smidovich în Pravda, “au anumite principii în privința iubirii. Toate aceste principii sunt guvernate de credința că apropierea de extrem, cum ar fi, primitivitatea animalică, te face cu atât mai comunist… Fiecare student, băiat sau fată, consideră ca fiind evident că în chestiuni de iubire, aceștia ar trebui să impună cât mai puține restricții asupra lor înșiși.”

În urma acestor politici, în Rusia sovietică a izbucnit o epidemie de divorțuri, avorturi, copii fără adăpost, mame singure, soți iresponsabili, și tineri care luau relațiile sexuale ca pe un joc și își schimbau partenerii de la o săptămână la alta. Era ceva obișnuit ca un tânăr bărbat de douăzeci de ani să fi schimbat deja trei sau patru soții, sau pentru o tânără femeie de aceeiași vârstă să fi avut trei sau patru avorturi. Mulți copii rezultați din urma acestor relații sexuale deveneau delincvenți, criminali, dependenți de droguri, etc. Sătenii spuneau: “Avorturile ne acoperă satele de rușine. Înainte, nici măcar nu auzeam de ele.”

În contrast, în timpurile mai îndepărtate, erau stabilite reguli de etichetă, iar etica și moralitatea înaltă restricționau sentimentele dintre un bărbat și o femeie. Așa-numita “iubire” era bazată pe căsătorie. În acest fel, iubirea era stabilă și rațională, și era de asemenea recunoscută și lăudată de întreaga societate. Toată “iubirea” și “afecțiunea” în afara căsătoriei erau interzise și considerate nepotrivite.

În România, concubinajul nu este în prezent reglementat legal, iar ansamblul de drepturi și obligații pe care cei doi concubini și le impun unul altuia nu au legătură cu legea, ci cu libera înțelegere a acestora. Căsătoria, în schimb, presupune atât uniunea afectivă care îi unește pe concubini, cât și o uniune de interese, ale cărei limite și reguli sunt trasate în mare parte de Codul civil. Datorită caracterului relativ instabil al concubinajului unde planează mai mereu incertitudinea, copiii sunt afectați de acest lucru, lăsând un impact de durată asupra lor.

Potrivit Eurostat, rata nașterilor în afara căsătoriei a crescut de la 27,3% in 2000 la 42,6% in 2016, asta înseamnă o rată mai mare a copiilor aflați în relații de concubinaj sau părinți singuri. Studiile arată că acești copii aflați în relații de concubinaj, au mai multe probleme de comportament, precum si probleme cognitive, față de copiii care se află în familii de cupluri căsătorite. Pentru adolescenți, tranzițiile familiare sunt associate cu o rată mai mare de delicvență, uz de droguri, depresie, începerea vieții sexuale de la o vârstă mai fragedă, maternitate adolescentină, note mai mici și o rată mai mică de absolvire a studiilor.

În ceea ce privește femeile, acestea sunt afectate atât psihologic, în sensul că, datorită prezenței crescute a estrogenului, acestea se pot atașa mai ușor de persoane care poate nu sunt potrivite, și fizic în sensul că studiile au confirmat că ele pot acumula în corpurile lor celule de gen masculin în urma actului sexual.

Universitatea din Rhode Island a realizat un studiu pentru a examina aspectele biologice, psihologice și filozofice ale iubirii. Studiul arată cum neurotransmițătorii și activitatea cerebrală afectează comportamentul unei persoane în procesul iubirii. Un neurotransmițător și un hormon important care este produs în hipotalamus este oxitocina. Oxitocina mai este denumită și “hormonul iubirii” sau “hormonul îmbrățișărilor”, tocmai pentru că nivelul ei crește în urma îmbrățișărilor, a actului sexual, nașterii sau alăptării. Efectul oxitocinei este mai puternic la femei decât la bărbați pentru că femeile au un nivel mai crescut de estrogen. Oxitocina ajută de asemenea la întărirea relațiilor dintre persoane și la eliminarea depresiei. Eliberarea a astfel de hormoni în corp poate da impresia greșită de iubire. “Acesta este unul din motive pentru care cineva poate deveni atașat de o altă persoană cu care de fapt nu se potrivește. Chiar dacă știe conștient că cealaltă persoană nu este potrivită, cascada de neurotransmițători poate face creierul să creadă că perechea este compatibilă.”, se arată în studiu. Tocmai pentru că nivelul de oxitocină este mai crescut la femei, acestea sunt din punct de vedere statistic mai ușor induse în eroare în alegerea partenerului și să asocieze eliberarea de oxitocină cu iubirea.

Cercetătorii de la clinica americană Fred Hutchinson Cancer Research au realizat un studiu prin care au descoperit că o minoritate de femei au în sângele lor celule de gen masculin. Prezența celulelor de gen masculin este prezent în corpurile femeilor care au avut o sarcină cu un copil de gen masculin, iar acest proces este denumit în termeni științifici ca „microchimerism”. Însă cercetătorii nu au avut o explicație pentru prezența microchimerismului în corpurile femeilor care nu au avut o sarcină cu un copil de sex masculin. Cercetătorii au examinat 120 de femei care nu au avut fii, și au aflat că aproape 21% dintre ele aveau în sângele lor secvenţe ale cromozomului Y, cromozom care este specific de altfel bărbaţilor. Cercetătorii au concluzionat că posibilele surse prin care o femeie poate primi gene masculine sunt extrem de variante, de la sarcinile normale, până la avorturile spontane sau chiar actul sexual.

Prin promovarea „femeilor în comun”, a „uniunilor libere”, ușurarea divorțurilor, eliberarea de „consecințe” – copii nedoriți, o opinie publică mai tolerantă privind aceste lucruri, urmărirea dorințelor și a câștigului imediat, caracterul matern și familia au fost subminate puternic, după care au urmat legalizarea avorturilor, o cultură a pornografiei în creștere, legalizarea căsătoriilor între persoane de același sex, educație sexuală pentru copii cu vârste din ce în ce mai fragede, etc.

Sociologul german Gabriele Kuby spune că „viciul ca formă de control social este practic invincibil”. Cu alte cuvinte, comuniștii s-au folosit de viciile oamenilor pentru a-i degenera, reușind astfel să-i controleze și să-și păstreze și crește puterea. Ori, degenerarea nu poate aduce prosperitatea și lucrurile bune pe care oamenii atât de mult și le doresc.

Va urma.

The post Războiul comuniștilor impotriva familiei, partea I appeared first on Cherish Humanity.

În anii ’20 și ’30, Marxismul și Socialismul câștigau tot mai multă influență în Europa și America cu scopul de a înlocui valorile tradițional burgheze cu altele noi care să se alinieze după valorile mișcării politice proletare la nivel mondial.

Astfel, în contextul politic al acelor vremuri, în timpul Revoluției Germane din Noiembrie 1918, când Imperiul German a devenit Republica Germană, o serie de greve muncitorești aveau loc pe tot teritoriul Germaniei. Grevele muncitorești erau inspirate din Revoluția Rusă din Octobrie 1917 când comunismul a fost instalat oficial în Uniunea Sovietică.

Din rândurile consiliilor muncitorești, s-a format Grupul din Noiembrie, care și-a luat numele din Revoluția Germană din Noiembrie și era format din artiști și arhitecți expresioniști care împărtășeau valorile socialiste și voiau să influențeze organizarea școlilor de artă și noile legi în domeniul artelor cu scopul de a susține revoluția socialistă din Germania.

Grupul din Noiembrie a fondat Consiliul Muncitorilor pentru Artă în februarie 1919 – cunoscut ca și “Art Soviet” al cărui director a fost Walter Gropius.

Utopia lui Gropius era să creeze paradisul proletar al muncitorilor, după cum a fost imaginat înainte de Karl Marx, Vladimir Lenin și Josef Stalin. Artiștii și meșteșugarii trebuiau să lucreze împreună deoarece “Arta nu este o profesie. Nu este nici o diferență substanțială între artist și meșteșugar.” Arta trebuia să răspundă nevoilor societății și nu trebuia să existe o distincție între formă și funcționalitate. Produsul finit trebuia să fie funcțional, ieftin și potrivit cu producția în masă. Nouă formă de artă imaginată de Gropius “se va ridica într-o zi spre paradis din mâinile unui milion de muncitori, cum ar fi simbolul de cristal al unei noi credințe.”

Astfel, în 1919 Walter Gropius a fuzionat două școli de artă – Marea Şcoală Ducală de Arte şi Meserii și Academia de Arte Plastice din Weimar într-una singură, pe care a denumit-o “Bauhaus”, devenind director al acesteia.

La înființarea școlii, Gropius a publicat un manifest prin care făcea un apel către toți artiștii pentru a se alătura ideii de “Să creăm apoi o nouă breslă de meșteșugari, fără distincțiile de clasă care ridică o barieră arogantă între meșteșugar și artist!”

În manifest, Gropius i-a numit pe “tinerii care își găsesc bucuria în creația artistică”, “artiști neproductivi condamnați la o artă defectuoasă”, deoarece ei nu și-au început munca “prin a învăța un meșteșug”, și doar prin învățarea unui meșteșug, “abilitățile lor vor fi păstrate”, și “vor reuși să atingă excelența”.

Gropius a subliniat ideile de “standardizare” și “cooperare” cu industria, iar coperta manifestului ilustra o catedrală cubistă denumită ‘Catedrala Socialismului’.

Această reprezentare fizică a ideilor marxiste a fost preluată cu entuziasm de sovietici și implementată cu succes peste tot în Germania de Est, Polonia, precum și în tot Imperiul Sovietic. De aici a rezultat conceptul de clădiri sterile, brutale și lipsite de spirit, cu acoperișuri plate, fațade fără ornamente arhitecturale, și fără culori.

Acest stil a diminuat teribil dimensiunea conceptului de inspirație și rolul artei. În trecut oamenii credeau că inspirația este divină, că este un dar de la Dumnezeu și tot ceea ce iese din mâna celor pătrunși de suflul dumnezeiesc este deosebit de frumos. Prin contrast, Gropius credea cu tărie că “sursa primară a imaginației creative” stă în muncă, în “competența într-un meșteșug” care este “esențială pentru fiecare artist”.

În timpul anilor de funcționare, între 1919 – 1933 – Bauhaus a avut mai mulți directori, cu idei mai mult sau mai puțin socialiste, care au încercat să își pună amprenta gândirii asupra curiculumului școlii. În final școala a fost închisă, fiind acuzată pentru “arta sa degenerată” și că face front pentru comuniști și socialiști.

După închiderea școlii, unii studenți loiali socialismului s-au mutat în Uniunea Sovietică, iar alții împreună cu directorii au călătorit în toată lumea. Gropius a ajuns în America, la Universitatea Harvard, unde a fost instalat ca președinte al Departamentului de Arhitectură. Ultimul director al Bauhaus, Ludwig Mies van der Rohe a ajuns la Institulul de Tehnologie din Chicago, unde a fost făcut director. Rezultatul este evident în întreaga lume astăzi: cutiile de sticlă și oțel și variantele lor, în marile orașe din întreaga lume.

Bauhaus a avut o influență profundă asupra dezvoltărilor ulterioare în artă, arhitectură și design. Cunoscut ca și “Stil Internațional”, a fost marcant prin absența ornamentărilor și lipsa armoniei între funcția unui obiect sau o clădire și designul acesteia. A fost criticat pentru reprezentarea defectuoasă, mecanică a naturii umane, precum și pentru eliminarea oricărei urme culturale.

“Aceasta a fost contribuția Bauhaus la parada secolului XX a ‘noilor oameni’ transformați ideologic, depășind individualismul burghez și fragilitățile ignorante care au fost consolate de religie și poezie”, scrie The New Yorker.

The post Comunismul și cultura: Clădiri urâte și sterile appeared first on Cherish Humanity.

Dacă ne gândim la “iubire liberă”, ne-ar putea veni în minte imagini de la Woodstock, decât Rusia Sovietică de la începutul secolului al XX, dar de fapt, a fost regimul comunist timpuriu care a întreprins probabil cea mai ambițioasă încercare de a dezlănțui sexualitatea umană din istorie – cu rezultate previzibile.

De îndată ce comuniștii au preluat puterea în 1917 în Rusia, ei au început să adopte sistematic politicile care urmau doctrinele lui Karl Marx. Visul lor asupra unei utopii materialiste putea fi atins “numai prin răsturnarea forțată a tuturor condițiilor sociale existente”, după cum a scris Marx în “Manifestul comunist”.

Aceasta a inclus nu numai confiscarea “mijloacelor de producție”, cum ar fi fabricile și pământul, ci și dezintegrarea instituției familiei. Comuniștii au văzut angajamentul față de familie ca fiind un obstacol în a face oamenii devotați să urmărească utopia lor materialistă. În schimb, oamenii trebuiau să trăiască în “uniuni libere”, împerechindu-se după dorință.

Mase de ruși, în special orășenii, au devenit convinși urmând linia partidului că constrângerea morală a dorinței sexuale, care era înrădăcinată în etica familiei, nu avea nici un beneficiu și era în schimb dăunătoare.

Comuniștii au convins femeile că gătitul pentru familiile lor și creșterea propriilor copii le-a făcut “sclave”. Lucrând în fabrici de stat, spuneau ei, femeile ar fi fost mult mai “libere”.

Cum rămâne cu copiii rămași în urmă? Ei trebuiau să fie despărțiți de mamele lor cât mai devereme posibil – adunați în grădinițe, centre de îngrijire de zi și mai târziu în școli – să fie crescuți de stat pentru a fi următoarea generație de elemente “eliberate” în mașina socialistă.

După legea și tradiția rusă, soțiile erau dependente material de soții lor, în timp ce soții aveau obligația de a îngriji și asigura toate cele necesare pentru soțiile lor și întreaga familie.

La acea vreme, rușii se bucurau de un anumit grad de libertate religioasă, iar credințele individuale erau lăsate să guverneze regulile căsătoriei. Divorțul era limitat doar pentru rezolvarea unor situații precum infidelitatea (doar cu doi martori), abandonarea sau impotența.

Comuniștii au eliminat și denunțat legile și tradițiile în mod masiv, exact cum a dictat Marx, și au pus în aplicare Codul Familiei din 1918. Legea era descrisă precum “nimic mai puțin decât cea mai progresistă legislație familială pe care a văzut-o lumea vreodată “, scrie Wendy Goldman, profesor de istorie la Universitatea Carnegie Mellon și expert în istoria Rusiei, în cartea sa “Femeile, statul și revoluția”.

Nunțile religioase nu mai erau considerate valide. În schimb, au fost înființate birouri de înregistrare, unde oamenii puteau veni pur și simplu să se înregistreze ca fiind căsătoriți. La fel de ușor, la cererea oricui dintre parteneri, ei puteau cere divorț.

“Procesul de divorț este atât de simplu încât nu există nici pierdere de bani și nici de timp. Conform legii actuale, actul de dizolvare a unei căsătorii poate fi încheiat în 15 minute “, scria P. Zagarin, scriitor rus, despre familie în 1927.

Ideea era aceea de a “elibera” femeile de căsătorie și implicit de familie. Dar în schimb, regimul le-a dat bărbaților scuza perfectă de a-și abandona familiile. Mulți bărbați au descoperit dintr-o dată că nu aveau “nimic în comun” cu soțiile lor, în timp ce, la scurt timp după divorț, aceștia descopereau asemănări izbitoare cu femei mai tinere, ‘neîmpovărate’.

Până la sfârșitul anului 1918, aproape 7.000 de cupluri au divorțat numai în Moscova, în timp ce mai puțin de 6.000 s-au căsătorit. În 1927, Moscova înregistra 9,3 divorțuri la 1000 de persoane – aproape de trei ori mai multe decât în New York în 2014.

La nivel național, în prima jumătate a anului 1927, una din patru căsătorii se termina cu divorț – cu aproximativ 50% mai mult decât în Statele Unite, cu 3,5 ori mai mult decât în Germania și de 48 de ori mai mult decât în Anglia și Țara Galilor.

Încurajați de învățăturile comuniste a sexualității fără restricții, oamenii nu se mai oboseau nici măcar cu înregistrarea căsătoriilor.

“Marea majoritate a oamenilor nu consideră înregistrarea căsătoriei drept bază a relațiilor maritale. De fapt, uniunea voluntară devine tot mai răspândită “, scria A. Stel’makhovich, președintele tribunalului provincial din Moscova, în 1926.

Dacă câștigarea pensiei de întreținere pare dificilă în secolul 21, era cu atât mai mult în anii 1920 în Rusia. Sălile de judecată deveneau supraîncărcate cu cazuri privind obligațiile de întreținere pentru copii, iar bărbații găseau multe modalități de a evita plățile, cum ar fi schimbarea locurilor de muncă sau relocarea.

Un recensământ sovietic din 1926 a constatat că din 530.000 de femei divorțate, doar 12.000 primeau pensie de întreținere.

Și mai rău, după un deceniu de război, de război civil și Teroare Roșie, bărbații erau mai puțini la număr, ceea ce îi ajuta să se recăsătorească mai ușor.

Între timp, promisiunea că guvernul va avea grijă de copii, nu s-a îndeplinit nici pe departe. În anii 1926-27, grădinițile se ocupau de aproximativ 150.000 de copii dintr-o populație de 10 milioane.

La vremea respectivă, Vera Lebedeva, șefa departamentului pentru protecția mamei și copilului, a declarat: “Șubrezirea acestui legământ marital și ușurința divorțului creează mase de mame singure care poartă singure povara îngrijirii copilului. Imaginați-vă o astfel de femeie, fără sprijinul soțului dvs., cu un copil în grijă, concediată din cauza unei reduceri a personalului și alungată din casă … fără nici o posibilitate de a continua să vă întrețineți.

“Contrastul dintre idealul socialist a uniunii libere și condițiile de la acel timp, nu a fost niciunde atât de clar descris precum în spectacolul femeilor care se vindeau pe străzi”, scrie Goldman. ” Ideea că femeile erau libere și independente și că puteau intra într-o uniune după cum doreau s-a transformat într-o parodie “.

Conceptul uniunii libere a eșuat și mai mult în mediul rural. Divorțul însemna împărțirea între foștii soți a unor parcele de teren care erau deja mici, iar aceștia se puteau recăsători și divorța din nou și din nou, asta lăsând rapid pe toată lumea cu terenuri prea puține pentru a-și susține supraviețuirea. Pe de altă parte, dacă politicile ar fi ținut fermele întregi, femeile nu mai rămâneau cu nimic după divorț.

Unii ar fi putut pune eșecul “iubirii libere” pe lipsa contracepției, însă natalitatea era deja scăzută, ca să nu mai vorbim de numărul mare de victime ale războiului și Terorii Roșii. Aflându-se într-un dezastru demografic, Rusia avea de fapt nevoie de mai mulți copii, nu de mai puțini.

Unii ar fi putut argumenta că sovieticii aveau nevoie de mai multe creșe și grădinițe. Însă asta ar fi redus povara cu care se confruntau mamele singure cu doar puțin – de la sentimentul de devastatare interioară până la cel de foarte greu – lucruri pe care multe dintre mamele singure le pot atesta astăzi.

Unii ar fi putut spune că femeile aveau doar nevoie de mai multe locuri de muncă, însă în timp ce acest lucru le-ar fi putut diminua suferința, tot nu ar fi rezolvat problema fundamentală. “Chiar dacă o femeie lucra, divorțul însemna o scădere substanțială a nivelului său de trai”, a scris Goldman.

Pentru a întoarce un dezastru la nivelul întregii societăți, Uniunea Sovietică a abandonat până în 1936 ideologia “iubirii libere” și a revenit la politicile pro-familie, interzicând avortul, solicitând taxe substanțiale pentru divorț, impunând sancțiuni mai mari pentru abandonarea unei familii și încurajând femeile să aibă mai mulți copii.

“Ideea că statul și-ar asuma funcțiile familiei a fost abandonată”, a scris Goldman.

Sursa: Epoch Times

The post “Iubire liberă” – Experimentul sovietic care a eșuat appeared first on Cherish Humanity.