Motorul acestei dislocări umane a fost, ca şi în cazul execuţiilor fără motiv și procese, exterminarea – programul cu care comunismul a debutat în istorie.

Gulagul, încarcerarea umană, niciodată explicat, denunţat, condamnat până la capăt, la fel ca şi ideologia care l-a creat, continuă să facă victime, aşa cum comunismul continuă să facă victime.

Istoriile se repetă. Dacă Mineriadele au fost posibile, (cu aplauze din partea populaţiei!), dacă loviturile succesive asupra statului de drept sunt date în continuu (iar partidul roşu e văzut tot ca forţa binelui care măreşte pensiile), dacă avem politicieni care vor să tragă în protestatarii paşnici (cu pistolul de la Revoluţie) și nu li se întâmplă nimic, dacă lumea plânge după Ceaușescu, atunci, comunismul, care n-a plecat niciodată, o poate lua de la capăt sub alte forme . Şi va produce, sub diverse alte chipuri, aceleaşi dezastre.

Comunismul – s-a născut şi menţinut prin teroare şi crimă.

„Raiul pe pământ” avea nevoie de sânge, periodic. De o revoluţie politică însoţită de mii de crime, la fiecare 7 sau 8 ani, după cum „preda” Mao Zedong: „…După haos lumea atinge pacea, dar în 7 sau 8 ani haosul trebuie să apară din nou”. Sângerosul lider chinez – (recunoscut drept criminalul cel mai mare din istorie, cu peste 70 de milioane de victime omorâte din ordinul său) a rezumat astfel nu doar scopul Revoluţiei Culturale, ci motivul din spatele tuturor „mişcărilor politice” ale comunismului. Indiferent de epocă şi de mistificări de propagandă.

O „Siberie românească” pentru „igienizarea Banatului”

Câmpia Bărăganului a servit drept „Siberie românească”- un lagăr în aer liber pentru peste 40.000 de suflete, creat pentru epurarea socială („igienizarea Banatului”) pusă la cale de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi ceilalţi agenţi ai Moscovei (Ana Pauker şi Teohari Georgescu).

Români, etnici germani, bulgari, sârbi, croaţi şi aromâni au fost deportaţi în Bărăgan, prin decizia Partidului Muncitoresc Român din 1951, de a izola vestul ţării de aşa-zisele influenţe capitaliste ale conducătorului iugoslav Tito.

Iugoslavia anului 1948 nu era aliniată sovietizării, precum celelalte ţări ale Cortinei de Fier, astfel că, Dej nu putea lăsa ca „fascistul“ Tito, care îşi transformase ţara „într-o „semicolonie a imperialismului anglo-american“, să influenţeze calea „firească” a sovietizării României. Ruptura dintre Iosip Broz Tito şi Iosif Stalin însemna, spunea el, curăţarea oricăror urme de „titoism“ din ţară. Astfel, soarta a aproape 40.000 de persoane începea să fie scrisă brutal: la Plenara C.C. al P.M.R. din 3-5 martie 1949, consacrată procesului de transformare socialistă a agriculturii, Gheorghe Gheorghiu-Dej reclama detaşat necesitatea „îngrădirii şi lichidării elementelor capitaliste din agricultură, a rezolvării problemei ţărăniste, ca sarcină a dictaturii proletariatului.“

Urmând modelul sovietic, Teohari Georgescu, ministru al Afacerilor Interne, a decretat, la 15 martie 1951 „mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifica prezenţa în aceste centre, precum şi mutarea din orice localitate a persoanelor care prin manifestările faţă de poporul muncitor dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor mutaţi li se va stabili domiciliu obligator în orice localitate.“

În noaptea de 17 iunie 1951, imediat după Rusalii, a început cea mai amplă acţiune de deportare din istoria contemporană a României, după cea din ianuarie 1945 împotriva etnicilor germani din România, când peste 70.000 de persoane, în special etnici germani au fost deportaţi în Uniunea Sovietică.

Rusaliile Negre

Cu doar câteva zile înainte de Rusaliile Negre, alţi peste 30.000 de oameni din Basarabia şi Bucovina de Nord avuseseră aceeaşi soartă, în Siberia, în noaptea de 12 spre 13 iunie.

Ţăranii revoltaţi împotriva colectivizării au fost şi ei mutaţi din satele lor în alte sate deja colectivizate şi „atrase” de proiectul comunist.

Astfel, peste 44.000 de persoane (12.800 de familii), chiar şi bătrâni, bolnavi, femei gravide, copii mici, din 258 de localităţi din apropierea frontierei cu „imperialismul” au căzut pradă celor mai dureroase zile ale satului, căci deportarea s-a desfăşurat timp de mai multe nopţi şi zile, între 17 şi 23 iunie.

Au fost mânaţi în grabă în vagoane de vite, cu cal, căruţă, purcei, raţe, sau ce şi-au putut lua cu ei din avutul lor de-o viaţă şi trimişi să trăiască acolo unde nu se poate trăi, în câmp gol, în deşert, căci asta a şi fost Bărăganul- deşertul României, nicidecum grânarul Europei, aşa cum, în mod fals, l-a botezat propaganda comunistă.

Au fost ridicaţi aşa-zişi chiaburi (ţărani înstăriţi), comercianţi, foşti industriaşi, refugiaţi din Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţa, români, germani, sârbi, bulgari, aromâni, pentru transportul cărora s-au folosit 2.656 de vagoane de tren şi 6.211 autocamioane.

Ca în orice ticăloşie, nici un detaliu al supliciului nu e lăsat la întâmplare. După mai bine de o săptămână în care au împărţit aceleaşi vagoane întunecate cu animalele, oamenii erau debarcaţi în mijlocul unui Bărăgan vast şi ostil, unde n-au primit decât un ţăruş cu un număr şi un lot de pământ unde trebuiau să-şi ridice casele din chirpici. Deportaţii au fost lăsaţi în Câmpia Bărăganului sub cerul liber, cu interdicţia de a se deplasa mai departe de 15 kilometri.

Locul în care ţi-era întotdeauna frig şi foame

Puţinii supravieţuitori de atunci, acum bătrâni, îşi amintesc de copilăria lor în casele sărăcăcioase, unde foametea şi frigul erau omniprezente. „Mie mi-a fost întotdeauna frig şi foame”, povesteşte unul dintre supravieţuitori.

Deportaţii, ţărani în majoritatea lor, au înţeles că sunt victimele noii politicii care declama „binele poporului” și „grija pentru țărani, intelectuali și clasa muncitoare”.
Adaptarea a fost dureroasă şi nu s-a încheiat niciodată.

Acolo, în bordeie umede, destinul se va rescrie pentru „duşmanii de clasă”. Vara Bărăganului topea şi pietrele, iar iarna, când crivăţul viscolea zăpada, focul făcut din puţinele lemne găsite abia îi ferea de îngheţ. Apa, era un „lux”. Adusă în cisterne din braţul Borcea, era murdară şi avea miros de motorină. Oamenii se îmbolnăveau de enterocolite, hepatite şi febră tifoidă, iar şobolanii mâncau orice.

Supravegherea şi evidenţa populaţiei n-au încetat până în ultima zi. Drumurile, gările şi trenurile erau patrulate de miliţie şi armată, care aveau ordin de a legitima populaţia din zona satelor noi. Evadarea era aproape imposibilă.

Potrivit lui Silviu Sarafolean – preşedinte Asociaţiei Foştilor Deportaţi în Bărăgan, din 1990 până în 2012, când a încetat din viaţă – Deportarea în Bărăgan a fost una dintre cele mai mari tragedii ale României, o tragedie care a fost ani de zile ascunsă.

„Satul nou era un adevărat lagăr de muncă. Activitatea lui era condusă de un comitet provizoriu alcătuit din activişti de partid, care informau zilnic, apoi din trei în trei zile, despre situaţia satului. Munca deportaţilor era dirijată şi controlată. Au fost cazuri când, pentru a-şi salva bolnavul, familia şi rudele vindeau bunuri din casă sau trimiteau la lucru copii minori. Sufocată de nedreptăţi şi necazuri, fiecare familie şi-a purtat totuşi crucea cu demnitate. În acei ani grei, Dumnezeu era singura şi marea speranţă. Nimeni şi nimic nu poate plăti suferinţele şi nici averile pierdute. Victimele deportării, ca şi tragedia Bărăganului au rămas o amintire tristă“. (Silviu Sarafolean; 4 ani la momentul deportării din satul natal Comloşu Mare (Timiş), în Satul din Bărăgan – Măzăreni, amplasat pe tarlaua Gostatului, Brăila).

Domiciliile obligatorii- „recompensă” şi pentru alţi „duşmani ai poporului”

Un ordin din decembrie 1955 a dispus eliberarea şi întoarcerea deportaţilor. Se spune că acest lucru s-ar fi datorat primirii României („Republica Populară Română”) în ONU, conducerea fiind obligată să respecte, cel puţin formal, drepturile omului. Cei mai mulţi deportaţi s-au întors în Banat în cursul anului 1956.

În perioada cât a durat domiciliul forţat în Bărăgan, între 1951-1956, au murit peste 1.700 de oameni, dintre care 174 de copii. Drama domiciliilor obligatorii nu se opreşte însă aici. Calvarul comunist abia începea.

După eliberarea deportaţilor, aceste comune au devenit „domicilii obligatorii” pentru deţinuţii politici „recalcitranţi”, care îşi executaseră anii de condamnare şi erau trimişi aici pentru „supliment de pedeapsă”. Dar şi cei care „prin fapte şi manifestări încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară” puteau ajunge acolo. După graţierea generală din 1964, casele au fost demolate, pământul arat, şi, astfel, urmele fărădelegilor au fost şterse.

Deportările a fost un subiect despre care nu se putea vorbi, ca, dealtfel şi de celelalte persecuţii comuniste. Abia în 1972, când Ceauşescu a criticat (chipurile) deportările în Bărăgan, calificându-le drept „măsuri greşite”, care au adus daune „politicii naţionale” a partidului, s-a aflat public de ele. Dar prin asta, Ceașescu n-a făcut decât să-și critice predecesorul, nu partidul, prea-mărindu-se pe sine.

Indiferent cât de ademenitoare răsuna propaganda comunistă, regimul n-a urmărit niciodată „binele general” de care făcea atâta caz. De aceea, răul de astăzi şi multiplele niveluri de corupţie, sunt, în cea mai mare parte derivate din „binele” comunist.

Mineriada şi alţi monştri ieşiţi din Gulagul comunist

Cei care plâng după comunismul care „le-a dat” o casă ar trebui să aibă clar în minte că partidul n-a „dat” nimic fără un scop precis, altul decât cel declarat propagandistic, cu surle şi trâmbiţe. Apartamentele repartizate „din grija partidului” celor care veneau la oraş pentru a munci în „fabrici şi uzine” ascundeau în spatele lor realitatea cutremurătoare a industrializării forţate şi a distrugerii programate a agriculturii şi a satelor româneşti. În final a distrugerii ţării şi a naturii umane care o alcătuieşte.

În ciuda criticilor constante pe care conducătorii comunişti şi le aduceau unii altora, n-a existat nici unul (nu în România, cel puţin) care să fi procedat altfel decât cel pe care îl ponegrea.

Ceauşescu a condamnat deportările şi lagărele de muncă din timpul lui Dej, dar ce erau şantierele groazei de la Casa Poporului şi Canal (Canalul a fost reluat în 1973) unde şi-au găsit moartea sute de oameni, dacă nu re-editarea lagărelor de muncă forţată? Ceauşescu avea altfel de politici de ucidere în masă, avea şi alt set de torturi zilnice, prin foame, frig, politică demografică, demolări.

Iliescu, la rândul său l-a criticat pe Ceauşescu (pe care l-a şi omorât, dealtfel), dar a procedat aidoma dictatorului când a chemat minerii să ocupe Piaţa Universităţii şi să linşeze „golanii” şi „elementele fasciste” de acolo. Iliescu nu i-a iertat lui Ceauşescu că a „întinat idealurile comunismului”, lăsându-ne 10 ani cât a fost preşedinte, (şi încă 20, în care conduce din umbră), să înţelegem că din aceste idealuri comuniste nu se poate naşte decât un stat mafiot, cu penali la vârfurile puterii care subminează constant şi definitiv economia şi legile, făcând viaţa omului de rând imposibilă.

Astăzi oamenii nu mai sunt deportaţi politic. Îşi iau lumea-n cap refugiindu-se singuri de urgia aceluiași spectru care bântuie Europa de aproape un secol, spectrul comunist. Aducând odată „iadul pe pământ”, el operează în zilele noastre un alt fel de exterminare, mai soft, generată tot de acelaşi motor al răului. Istoria neînvăţată se repetă.

The post Rusaliile negre, Deportările și Lagărul nostru cel de toate zilele appeared first on Cherish Humanity.

Miliția comunistă, la ordinele Anei Pauker (numită „Stalin cu fustă”) şi ale lui Teohari Georgescu (călăul comunist al Bisericii Greco-catolice), arestau studenţii aflaţi pe listele negre.

În majoritatea lor studenţi străluciţi, care şi-ar fi adus contribuţia ca medici, ingineri, profesori remarcabili, aveau să iasă din închisori striviţi în bătăi, 16 ani mai târziu – dacă reuşeau să supravieţuiască schingiuirilor şi torturilor îngrozitoare.

O mare parte dintre ei au rămas acolo, în uriaşa hecatombă, neştiuţi, în gropile din preajma închisorilor şi lagărelor comuniste.

Am avut privilegiul să vorbesc cu câţiva dintre foştii deţinuţi politici. Fie că au trecut prin Aiud, Gherla, Piteşti, Botoşani, Suceava şi au făcut 10, 15, 18, 20 de ani de temniţă, toţi aveau ceva în comun. Cu un moral ridicat şi plini de credinţă, nu ei erau învinşii sistemului. Sistemul îi abuzase, schingiuise, le mâncase cei mai frumoşi ani din viaţă, dar nu îi putuse supune. Erau în vârstă, cu sănătatea şubredă, dar aveau strălucire în ochi şi emanau forţă. Nu cedaseră în faţa Răului, iar tăria aceea morală îi ţinuse în viaţă.

Majoritatea celor vizaţi de uriaşa razie din 14-15 mai făceau parte din organizaţii studenţeşti de rezistenţă anticomunistă, al căror plan final era acela al luptei armate în regiunile carpatice. Majoritatea lor gravitau în jurul unor nuclee, care, încă din 1944-45, constituiseră depozite de armament şi provizii în centre de rezistenţă precum acelea de pe vârful Uturea (Bacău), din Munţii Făgăraşului, ori din codrul Fetea (Mureş).

Ion Gavrilă Ogoranu relatează în cartea sa că în toate centrele studenţeşti, mii de studenţi aşteptau un semnal pentru a se urca în munţi şi a pune mâna pe armele din depozite. Ei au fost permanent temporizaţi de factorul politic de la conducerea rezistenţei.

Se aştepta declanşarea unei conflagraţii între Occident şi Uniunea Sovietică. Tensiunea noului Război Rece era maximă, iar un nou război mondial părea iminent. Acela era momentul în care gherilele anticomuniste din Carpaţi aveau să izbucnească, lovind, din spatele frontului, comunismul.

Dar intervenţia occidentală a rămas o iluzie amarnic plătită de zeci de milioane de oameni. „Să ardem ca o flacără, măcar, dacă nu putem învinge!”, ceruseră de atâtea ori tinerii anticomunişti. „Să nu murim cu o clipă înainte de a fi nevoie de noi”, era răspunsul celor mai în vârstă. Calculul politic s-a dovedit greşit. La 15 mai 1948, peste 90% din aceşti tineri au fost capturaţi de forţele represiunii comuniste.

Operaţiunea fusese organizată cu luni de zile înainte, lucru confirmat şi de arhivele Securităţii. Nistor Chioreanu îşi aminteşte în memoriile sale impresia teribilă pe care le-a creat-o minuţiozitatea cu care fuseseră puse la punct arestările, faptul că fuseseră cunoscute toate gazdele, chiar şi cele ocazionale, fapt ce făcuse ca puţini dintre cei vizaţi să scape nearestaţi.

Arestările din noaptea de 14 mai 1948 făceau parte dintr-un amplu plan pregătit de Moscova şi care purta numele de cod, după unele surse, Operaţiunea Ganayeh. Acesta a fost pus în practică de Brigada mobilă (echivalentul românesc al Smerş-ului rusesc) coordonată de generalul Saharovski, pe plan extern şi de gen. Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenko), de col. Alexandru Nikolski (Boris Grundberg) şi de ministrul de interne Teohari Georgescu (Baruh Tescovici), pe plan intern.

Teohari Georgescu, unul dintre „apostolii lui Stalin”, avea monopolul violenţei fizice, legiferate, dar nelegitime, pe care o exercita fără scrupule. El va fi cel care coordonează crimele comuniştilor, dar şi cel care le va oferi o spoială de legalitate. Va înfiinţa, din cenuşa defunctei Siguranţe, braţul armat al partidului – Securitatea. Va fi unul dintre cei patru secretari ai partidului, alături de Dej, Ana Pauker (născută Hanna Rabinsohn) şi Vasile Luca (născut Luka Laszlo).

În baza Ordinului nr. 5 al lui Teohari Georgescu din 13 mai 1948, în noaptea de 14 spre 15 mai 1948, la aceeaşi oră, acţiunea se declanşează concomitent în toate oraşele ţării.

Părintele Gheorghe Calciu, la vremea aceea student la Medicină, notează în nişte însemnări confiscate de Securitate că „arestările au început în ziua de 15 mai. Era o acţiune masivă, spectaculoasă, desfăşurată pe întreaga ţară şi după un plan minuţios stabilit. Teohari Georgescu, ministrul de Interne, şi Ana Pauker şi-au calculat lovitura cu sânge rece. Securitatea [Siguranţa] întocmise vreme de peste trei ani dosarele tuturor grupărilor care proliferau în ţară şi al tuturor indivizilor periculoşi […] Comuniştii, care fuseseră o simplă fracţiune a Internaţionalei comuniste, suplineau lipsa totală de popularitate prin forţă şi violenţă. Nici nu exista altă cale […]. Teohari Georgescu şi consilierii lui s-au servit de vechea poliţie, care deţinea şi informaţiile despre Mişcarea Legionară, dar şi unele date compromiţătoare despre membrii Partidului Comunist, date care puteau fi folosite la nevoie împotriva oricui”.

Noaptea dintre 14 şi 15 mai a anului 1948 a fost numită Noaptea Sfântului Bartholomeu de la noi. A fost „noaptea cea mai odioasă, cea mai criminală pentru istoria politică şi socială din România”, descrie părintele Iustin Pârvu, cel care, în acea cumplită noapte, a fost arestat sub acuzaţia că face parte din organizaţii subversive. Condamnat la 12 ani de temniţă grea, părintele Iustin a fost încarcerat la Suceava, apoi la Aiud şi Gherla şi a prestat muncă obligatorie la Baia Sprie şi Cavnic, apoi la Periprava şi Culmea. La expirarea termenului de detenţie, pentru că nu a vrut să se lepede de credinţă, părintele a mai primit un spor de pedeapsă de patru ani. „Îmi amintesc că, la un moment dat, ne-au aliniat pe toţi şi ne-au întrebat care dintre noi mai crede în Dumnezeu. Am păşit în faţă şi am mai căpătat un spor de pedeapsă”, mărturisea părintele.

Aflat şi el printre miile de reţinuţi, scriitorul şi eseistul Dan Lucinescu descrie în cartea sa de rememorări aceste clipe de coşmar astfel: „Tot ce a fost frumos şi nobil a fost călcat în picioarele hâde de cel mai monstruos fenomen al istoriei comunismului bolşevic. Pericolul morţii întinse aripa neagră asupra miilor de tineri care erau legaţi de tradiţiile poporului”.

Nu peste multă vreme avea să înceapă procesul de „reeducare” a tinerilor arestaţi şi azvârliţi în Gulagul românesc, numit și Experimentul Pitești (6 decembrie 1949).

Arestările din 14-15 mai 1948 au survenit abia după ce comuniştii lichidaseră cele 2 partide istorice – PNŢ şi PNL. Acestea fuseseră decapitate succesiv, în 1947, după ce cu un an înainte comuniştii câştigaseră alegerile prin cea mai mare fraudă electorală din istoria României, desfăşurată sub protecţia trupelor de ocupaţie sovietice.

S-a întocmit un rechizitoriu al crimelor din 1948-1952, ordonat de Ceauşescu pentru a denunţa crimele din vremea lui Gheorghe Gheorgiu-Dej. La dosar apar şi primele declaraţii ale martorilor care întregesc imaginea a ceea se întâmpla după gratii în primii ani de comunism în România.

În această perioadă, în închisorile de la Gherla, Piteşti şi Suceava au murit 30 de deţinuţi, iar alţi 780 au fost maltrataţi şi schingiuiţi, peste 100 dintre ei rămânând cu infirmităţi permanente. „Unii s-au sinucis pentru a scăpa de torturi, iar alţii au înnebunit din cauza presiunilor psihice şi fizice la care au fost supuşi“, se arată în rechizitoriul întocmit la comanda lui Nicolae Ceauşescu.

Deţinutul Ioan Cerbu declara, referindu-se la moartea unui deţinut pe care îl chema Timpa Ion: „Asupra lui Timpa Ion au acţionat cu bătaia timp de două zile, eu personal aplicându-i 25 de bâte la fund, vreo 20 de lovituri de cureaua la palme, i-am aplicat câţiva pumni în inimă, rupându-i o coastă în această regiune. L-au mai bătut şi alţi deţinuţi cât şi miliţianul care i-a dat 15 – 20 lovituri cu centura la fund, fiind dezbrăcat în izmene. După o noapte, Timpa a murit“.

O altă declaraţie a unui martor, Czky Anton Drohobe, scoate la iveală alte metode barbare: „Am fost bătut pe tot corpul cu vâna de bou. Mi-au fost strivite degetele de la mâini şi de picioare cu cleştele de lemn. Mi s-a dat mâncare fierbinte. Am fost obligat să mănânc materii fecale şi să beau urină. Mi s-a smuls părul din cap cu o sfoară… Aceste chinuri m-au determinat să dau declaraţii mincinoase, spunând că toată familia mea a făcut spionaj“.

Ar fi absurd să considerăm rechizitoriul lui Ceauşescu drept o încercare de a condamna crimele comunismului. Prin denunţul perioadei Pauker-Dej, Ceauşescu nu dorea decât să se glorifice pe sine. Cine ar putea înghiţi teoria că tiranul care a împușcat oameni cu mâna lui, în timpul colectivizării forțate,  a dărâmat biserici când a venit la putere, a evacuat mii de locuitori ai Bucureştiului pentru a-şi construi monumentul megalomaniei unde să fie adorat, dictatorul care a trimis ce a mai rămas din elita intelectuală a ţării la Canal şi a distrus definitiv minţile şi vieţile a milioane de români, i-ar fi păsat de adevărul istoric şi de soarta a mii şi mii de români remarcabili.

O mare parte a celor intraţi în 1948 în închisori au fost eliberaţi abia în 1964, prin câteva decrete date ca urmare a presiunilor lumii occidentale asupra regimului comunist. Ieşiţi cărunţi din închisori într-o societate-închisoare mai mare, într-o lume care nu-i mai înţelegea, izolaţi şi discriminaţi permanent, au găsit puterea de a-şi întemeia familii, de a-şi termina studiile, după multe meserii de salahori, şi a se dărui fiecare profesiei alese.

Evenimentele din decembrie 1989 îi găseau, anonimi, în rândul sutelor de mii de români ce strigau „Jos Comunismul!”. În Piaţa Universităţii din 1990 au avut un rol covârşitor. Erau cu miile şi ar fi putut, dacă ar fi preluat puterea, aduce România la un nivel onorabil.

Dar la putere ajunsese deja un regim cripto-comunist, care a făcut ca ei să fie în continuare marginalizaţi. Istoria a dorit ca ei să se stingă, încet-încet, în cvasi-anonimat, iar alţii, fraţi de sânge cu torţionarii lor, să continue opera tovarăşilor comunişti în vremurile acestea ale clepto-capitalismului de tip mafiot.

14 mai a fost instituită, prin Legea nr. 127/2017, Ziua Naţională de Cinstire a Martirilor din Temniţele Comuniste.

Dar prea puțin se mai vorbește azi de exterminările comuniste și mai ales, nu se merge pe firul logic până în prezentul pe care îl trăim. Oficial, nu explică nimeni legătura dintre teroarea de atunci și invazia perpetuă unui nou fel de comunism. Un comunism „cu fața umană”, întreținut și cultivat de „omul nou” ceaușist aflat în plină maturitate și în poziții cheie în toate funcțiile publice.

„Spectrul comunist” (numit așa de însuși Marx, părintele său) a distrus elita țării înlocuid-o rapid cu secretari de partid selectați din rândul celor lași, leneși și decăzuți moral (drojdia societății). În cei 73 de ani de când „bântuie Europa” (e verbut atribuit tot de Marx), a schimbat oamenii și societatea iremediabil, „pregătind-o pentru invazia globalistă care merge deja prin creierul oamenilor pe cărarea bătătorită, cu noi sloganuri și noi campanii de propagandă.

The post 73 de ani de la începuturile Gulagului românesc. Cum operează comunismul distrugerea întregii societăți appeared first on Cherish Humanity.

Mini-vacanță cu mici și bere sau sărbătoare de partid, ziua de 1 mai, numită în anii comunismului și Ziua Internațională a Muncii, ar fi trecut ca o dată obișnuită în calendar dacă partidul comunist n-ar fi avut interes s-o sărbătorească.  (Iar anul acesta, nici socialistul Google n-a trecut-o cu vederea.)

Zi a primăverii și a înnoirii, plină de lumină și miresme de flori, prima zi a lunii mai e asociată firesc cu Sărbătorile Pascale, cu care și coincide uneori ( cum s-a întâmplat și anul acesta).

De ce să nu-și însușească partidul această zi, de vreme ce comunismul ura zilele sărbătorilor religioase? Le urăște și acum. Atât de mult încât produce agitații, lovituri de stat, arestări sau comploturi exact în jurul datelor acestor zile. (Regele Mihai a fost forțat să abdice în ajunul anului nou, 1947; Experimentul Pitești a început pe 6 decembrie 1949, în ziua de Sf Nicolae; Ceaușescu a fost executat (de securitatea lui) pe 25 decembrie, de Crăciun etc).

Înafară de comitere de atrocități, comunismul cere să fie glorificat. Astfel că restul sărbătorilor din calendar  rămase, trebuiau înlocuite cu venerarea partidului. Partidul le-a interzis oamenilor să mai creadă în Dumnezeu pentru ca oamenii să-l glorifice pe el, partidul, în locul lui Dumnezeu. Partidul cerea asta. Comunismul cere asta. De ce? Pentru că trebuia creat omul după chipul și asemănarea Partidului. În cartea sa „Marx și Satan”, fostul deținut politic, pastorul Richard Wurmbrand scria despre Marx și tovarășii săi comuniști: “deşi se declaraseră împotriva lui Dumnezeu, nu erau atei […] Ei nu contestau existenţa lui Dumnezeu, ci supremaţia Lui” . Iar Bakunin, unul din tovarăşii lui Marx de la Internaţionala I, nu numai că îl lăuda pe Lucifer, ci avea şi un program concret de revoluţie, însă nu cu scopul de a-i elibera pe săraci de sub exploatarea celor bogaţi. El scrie: “În acesta revoluţie va trebui să-l trezim pe diavol în sufletul oamenilor, să aţâţăm patimile cele josnice”.

„Omul nou” din comunism trebuia să devină un astfel de individ cu conştiinţa ştearsă, fără caracter şi trăsături umane, un instrument fără gândire proprie, o maşinărie care să servească scopurilor Partidului şi menţinerii acestuia la putere.

Să mai fie de mirare de ce există atât de mulți nostalgici ai comunismului, în ciuda satrapilor pe care erau obligați să-i venereze?   Cu atât de multă propagandă, spălare pe creier și „ațâțarea patimilor joase”, nu, nu e de mirare. Ceea ce e de mirare este cum poți să fii creștin și comunist (sau socialist sau adept al teoriilor marxistoide ale corectidudinii politice) în același timp, cum se poartă astăzi. În Rusia, portretul lui Stalin este pictat printre sfinți, pe pereții unor biserici. La noi, noul partid apărut ca din senin, foarte gălăgios și obraznic se proclamă creștin, dar iubește metodele lui Putin.

Restul e propagandă

Astfel, comunismul a avut nevoie de ziua de 1 mai pentru a se glorifica pe sine. Restul era propagandă – și succesele în muncă și întrecerile socialiste și depășirile de normă, etc.

În toţi anii ’45, ’50, ’60, ’70, ’80, presa controlată de Partid scria despre „entuziasmul muncitoresc” cu care se sărbătoreşte ziua, prin „bilanţuri şi eroisme în muncă” dar şi prin serbări populare la iarbă verde.

“Pentru pace, pentru socialism, pentru Stalin!” titra ziarul România Liberă, în numărul din 3 mai 1950. Articolul “Marea demonstraţie de 1 Mai a oamenilor muncii din Capitală” era ilustrat cu o fotografie a detaşamentelor gărzilor muncitoreşti care au defilat de Ziua Muncii.

La 1 Mai 1960, Capitala se pregătea de sărbătoarea primăverii prin noi realizări “în frumuseţe”. Oamenii cântau, salutau “plini de voie bună” pe conducătorii partidului şi guvernului, aduceau “slavă partidului”.

În 1960 şi 1970, “tovarăşul Nicolae Ceauşescu” vizita de 1 Mai pieţele si magazinele din Capitală. În fotografii, printre rafturile pline, era înconjurat mereu de zeci de femei, vânzătoare, care-l priveau fericite.

De fapt, era vorba de oameni aduşi cu forţa, de către conducerea politică a oricărei instituţii, să cânte, să aplaude, să dea flori şi să mimeze tot acel entuziasm: “vibranta manifestare a unităţii poporului nostru în jurul partidului”.

După 1990, timp de mai mulţi ani, ziua de 1 mai nu a mai fost sărbătorită prin festivităţi decât la iniţiativa unor reprezentanţi ai unor partide socialiste precum PSD a lui Ion Iliescu şi PRM a lui Vadim Tudor.

1 mai nu era inițial zi comunistă…dar a devenit

Ziua de 1 Mai a intrat în istorie după marile demonstraţii de protest din America din 1886.

Scânteia protestelor a pornit de la angajaţii unei firme de prelucrare a lemnului. Acolo poliţia a intervenit, patru protestatari au fost împuşcaţi şi mulţi alţii au fost răniţi. Drept efect, s-a declanşat un protest la care au participat aproape 90.000 de muncitori. Totuşi, în urma protestelor, circa 35.000 de muncitori americani au câştigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului.

Deşi primele demonstraţii de 1 Mai au avut caracter profesional, nemulţumirile justificate ale muncitorilor au fost speculate de mişcarea comunistă, aflată în ascensiune.

Astfel, în anul 1889, Internaţionala a II-a Socialistă au decis ca ziua de 1 Mai să fie declarată o zi a muncitorilor. Următoarele acţiuni specifice zilei de 1 Mai au avut loc în anul 1890, atât în SUA, cât şi în principalele ţări europene.

Şi naziştii au încercat să speculeze ziua muncitorilor, 1 Mai. În Germania, Hitler a avut şi el un discurs propagandistic, la data de 1 mai 1933.

Ca să nu mai pomenim de festivaluri sălbatice vechi, precum păgânul Beltane.

Vacanţă sau nu, în fiecare cultură şi societate în care este sărbătorită, Ziua Muncii trece printr-o transformare de semnificaţii.

Astfel, dacă pentru cei mai tineri ea este încă o ocazie de petrecere a timpului liber asaltată insidios de întreaga industrie a loisirului şi, ca atare, este încărcată de toate simbolurile hedonice şi consumeriste posibile (Beltane, nu-i aşa?), pentru cei mai în vârstă ar putea fi ocazia unor rememorări. Dureroase dacă se rememorează tinerețea pierdută în fricile și neputințele impuse de un regim despotic; plăcute dacă se face abstracție de context și se reține doar tinerețea și lumina primăverii.

Dar pot fi ele oare separate ca într-o amnezie?

The post Ziua de 1 mai – între propagandă și amnezie appeared first on Cherish Humanity.

Înșelarea prin cuvinte

Comunismul și-a creat doctrina din cuvinte pe care le-a golit de sens, iar conducătorii comuniști folosesc până la uzură cuvinte cărora le schimbă sensul inițial, pentru a crea confuzia aceea care amestecă granița dintre bine și rău, corect și greșit, ordine și haos. Înșelau în primul rând prin cuvinte, se infiltrau și se insinuau în viețile oamenilor, în instituții, la putere. Apoi organizau agitații și comploturi și puneau mâna pe putere. Se mențineau la putere prin jaf, crimă și teroare. Foloseau propaganda non-stop pentru a șterge mințile, a da iluzii și a înlocui adevărul cu minciuna. Iar odată haosul instalat, se predicau salvatori dar acționau prin coerciție și metode de control: Ocupau mințile oamenilor cărora le dictau ce să gândească, ce să nu gândească, intrau în viețile lor, pe care le controlau sub toate aspectele. Scopul comunismului a fost dezumanizarea și ea a început cu țăranii și a continuat cu intelectualii. Odată lumea satului pustiită și oamenii sărăciți, partidului îi era mai ușor să-și inoculeze „programul” de creare a „omului nou”, „devotat cauzei socialismului”. Un om fără idealuri, fără morală, fără repere.

Menită să distrugă nu doar mica gospodărie și proprietatea privată a oamenilor, ci să aneantizeze un întreg mod de viață ancestral și tradițional, colectivizarea a însemnat sfârșitul lumii țărănești din România.

În concepția comuniștilor, lumea satului așa cum era ea trebuia să dispară. În scurt timp, ţăranii au ajuns muritori de foame, pentru că trebuiau să dea la stat totul, până la ultimul bob de grâu. Cei care aveau pământuri multe, moşieri şi ţărani înstăriţi, au fost declaraţi „chiaburi”, „duşmani ai poporului”, li s-a expropriat avutul iar ei au fost fie deportaţi fie închişi în centre de exterminare.

Începând cu 1949 și până în 1962, țăran după țăran a fost forțat să își cedeze proprietățile unui stat care avea să îl jecmănească nu doar de bunuri, ci și de demnitate.

Colectivizarea- „cel mai mare dezastru, cea mai mare cacealma”

Colectivizarea  a fost de fapt un jaf armat care s-a produs după modelul sovietic al colhozurilor, folosind și metodele de represiune ale acestuia.

Totul se pare că a început de la “Directiva NKVD NK/003/47 (emisă în 1947 pentru toate ţările lagărului comunist) stipulează la punctul 13: «Politica faţă de mica gospodărie ţărănească urmează acest curs pentru a face gospodăria particulară nerentabilă. După aceea, trebuie începută colectivizarea. În cazul în care ar interveni o rezistenţă mai mare din partea ţăranilor, trebuie redusă împărţirea mijloacelor de producţie repartizate lor, concomitent cu creşterea obligaţiilor de predare a cotelor. Dacă nici aşa nu se ajunge la rezultatul scontat, trebuie organizat ca agricultura să nu poată asigura aprovizionarea cu alimente a ţării, astfel că necesarul să trebuiască să fie acoperit prin import».”

După 13 ani (martie 1949- aprilie 1962) de represiuni: tortură, crime, deportări, satul românesc n-avea să mai fie niciodată ca înainte. La fel și oamenii. Acea legătură de încredere și bunăvoință între oameni avea să se rupă sau să se corupă, definitiv.

Colectivizarea agriculturii, adică trecerea pământurilor țăranilor la stat, a început în martie 1949, ca o represiune violentă, îndreptată în special împotriva proprietarilor de mari suprafețe de pământ și a țăranilor bogați. În România, familiile de țărani dețineau, în medie, câte patru hectare de teren, pământ primit în urma reformei agrare înfăptuite de Regele Ferdinand I în 1921. În 1945, după Cel de-al Doilea Război Mondial, guvernul comunist condus de Petru Groza a decis să confiște proprietățile mai mari de 50 de hectare, sub masca unei noi reforme agrare. Astfel, Guvernul a confiscat mai mult de 1.000.000 de hectare, împreună cu mașinile agricole și animalele celor care au fost denumiți în jargonul comunist ”moșieri”. Însă țăranii care au primit aceste suprafețe de teren nu au avut prea mult timp să se bucure de ele. În martie 1949, comuniștii le-au confiscat în timpul așa zisei „ colectivizări” a agriculturii. Țintele lor erau, de această dată, țăranii cei mai gospodari, mai muncitori și mai avuți, care au fost stigmatizați cu termenul de „chiaburi”.

Ţăranii deveniseră muritori de foame, dar trebuiau să dea cotele. Ajungeau să se sustragă de la predarea acestora, metodele fiind diverse: “Ascunderea produselor agricole în gropi săpate în diverse locuri din apropierea casei, mituirea celor care se ocupau de colectarea cotelor, pentru a fi impuşi cu o cantitate mai mică de produse, udarea cerealelor pentru a cântări mai mult sau amestecarea lor cu diverse impurităţi, recoltarea în timpul nopţii”, consemnează istoricul Cosmin Budeancă într-un studiu al IICCMER.

Drept pedeapsă pentru nesupunerea lor, țăranii au fost deportați. Cosmin Budeancă scrie că dislocarea și deportarea s-a folosit ca măsură represivă în urma revoltelor și protestelor tăranilor:

”Spre exemplu, în vara anului 1949, au fost evacuate 236 de familii din regiunile Arad, Bihor, Baia Mare şi Sibiu, iar în vara anului următor, alte 94 de familii din judeţele din sudul ţării, ca urmare a revoltelor de aici.

Dar cel mai mare val de deportări a avut loc în iunie 1951, când peste 12.000 de familii, respectiv peste 43.000 de persoane, din peste 250 de localităţi din zona frontierei de vest a României, au fost deportate şi li s-a fixat domiciliu obligatoriu în Bărăgan. (…) Chiar dacă nu se cunosc cifre exacte, numărul celor care au fost deportaţi în Bărăgan, în Dobrogea sau în alte zone din ţară în perioada 1949 – 1962 este estimat la aproximativ 200.000 de persoane.”

Din păcate, nu se cunoaşte cu exactitate numărul de ţărani care, datorită opoziţiei la colectivizare, au fost arestaţi şi trimişi în închisoare, dar, spre exemplu, istoricul Dennis Deletant aproximează la 80.000 numărul acestora, dintre care 30.000 ar fi fost judecaţi public.

Au existat chiar răscoale ţărăneşti şi mişcări de revoltă, când Securitatea şi Miliţia au intervenit, de cele mai multe ori violent, rezultatul fiind morţi, răniţi, numeroşi arestaţi şi deportaţi.

În toți acei ani dintre 1949 şi 1962, au fost şi multe cazuri de execuţii demonstrative, numeroşi ţărani fiind ucişi de Securitate fără a fi fost condamnaţi, doar pentru că se declarau împotriva regimului şi a colectivizării agriculturii. ”În majoritatea cazurilor, victimele erau expuse în mod public, execuţiile având un evident rol de a intimida populaţia”, ne arată acelaşi studiu al lui Cosmin Budeancă.

Satul românesc era un univers în sine

Păstrător al tradiţiilor româneşti, supus ciclurilor naturii şi ordinii cosmice, acesta a fost mereu un pol de echilibru şi stabilitate de-a lungul tranziţiilor istoriei.

Lucrul cel mai valoros era sentimentul comunităţii – sentimentul că un grup de oameni trăiesc împreună şi ştiu să-şi construiască, să-şi adapteze mediul la nevoile lor, ştiu să reacţioneze în comun la bucurii sau la necazuri, sunt acolo, unii pentru alţii şi au grijă ca omenia, credinţa, demnitatea şi alte valori care i-au ajutat să se menţină, să fie date mai departe.

Tocmai acest sentiment al comunităţii a fost zguduit din temelii, atunci când s-a trecut la bolşevizarea ţării, a fost smuls şi înlocuit cu ceva golit de conţinut şi străin de firea umană.

Sufletul ţăranului român, cel care crea cântece, dansuri, ştergare şi cămăşi înflorate, a fost jupuit, a fost călcat în picioare. Dacă a mai rămas ceva din lumea satului de odinioară e pentru că au mai rămas câțiva oameni care au ținut, cu prețul vieții lor, la vechile tradiții.

Distrugerea satului, distrugerea sufletului, distrugerea unei lumi

Țăranii au fost cei care s-au opus în număr cel mai mare colectivizării, spunea Ana Blandiana la inaugurarea de anul trecut al primului muzeu al colectivizării, din Tămășeni, Neamț:

„Și-n închisori, și-n munți, majoritatea au fost țăranii. Și-n închisori, și-n munți s-a păstrat schema sociologică a poporului român. Așa cum erau majoritari și în populație, au fost și aici majoritari. Ei s-au opus în cea mai mare măsură. I-a mânat dragostea de pământ. Pentru ei nu exista o altă cale de a fi fericiți decât a fi stăpânii pământului lor, de a-l lucra și a face ce vor cu el”.

Ei au fost și cei mai loviți. Ei, țăranii, care învățaseră să stea pe propriile picioare de atâtea generații și care trăiau din legatura lor cu pământul, au fost transformați, peste noapte, în altceva.

„ A fost cel mai mare dezastru și cea mai mare cacealma. Dezastru pentru că a avut consecințe – și le mai are până în zilele noastre. Și cacealma pentru că a venit pompos, în numele muncitorilor și a țăranilor, pe care i-a distrus, pur și simplu”, explică Germina Nagâț, membru în CNSAS.

Întreaga politică comunistă a primilor corifei ai regimului: Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Miron Constantinescu, Alexandru Moghioros etc., nu face decât să pună într-o teribilă operă această gândire ideologică maniheistă, care face din clase de oameni clase de duşmani, de criminali, care trebuie exterminaţi. Comunizarea românească va fi permanent guvernată de această teribilă crimă istorică: distrugerea ţărănimii ca factor istoric, social şi economic.

Când dictatura a luat sfârșit ar fi fost loc de reparații. Dar sistematizarea satului, care a urmat colectivizării, în epoca ceaușistă, are niște consecințe care nu se mai pot repara. Migrarea masivă a țăranului dinspre rural spre urban a schimbat foarte mult compoziția, atât a satelor cât și a orașelor.

Ana Blandiana spunea că după 1989, țăranii nu s-au mai bucurat că primesc pământul. Nu s-au mai îmbulzit să-și ia pământul și să-l lucreze.

„Țărănimea chiar a fost distrusă. La retrocedare, țăranul nu a mai existat. Se mutase în blocurile construite la oraș, în cel mai fericit caz făcea naveta, dormea la sat și lucra la oraș iar întoarcerea la un pământ pentru care nu avea unelte, nu avea fonduri, capital, nu era o soluție economică”, spune Ana Blandiana.

Colectivizarea a învins, oraşele au fost sufocate de oameni veniţi în căutarea unei vieţi mai bune, satul românesc a murit puţin câte puţin. Comunismul a învins la sate în măsura în care şi-a impus formele de producţie şi de proprietate, în măsura în care a creat hibrizi umani fără identitate, care au asigurat industrializarea masivă a unei Românii agrare.

Acolo unde oamenii au reușit să-și păstreze morala și tradițiile nealterate de nimicnicia comunistă, satul lor, lumea lor frumoasă, a rezistat nimicirii, cu tenacitate. Desigur, nimic nu a mai fost ca înainte.

The post Colectivizarea: ”cea mai mare cacealma” cu care comunismul a distrus lumea de dinainte appeared first on Cherish Humanity.